Occidentul și Sfînta Imbecilitate

Publicat în Dilema Veche nr. 878 din 4 - 10 februarie 2021
Occidentul și Sfînta Imbecilitate jpeg

Nu sînt un expert nici în economie și nici în politică, dar unul dintre lucrurile pe care cred că le înțeleg din lumea pe care mă aflu este următorul: civilizația occidentală a reușit să se impună la scară istorică și să devină ceea ce este chiar și în ziua de azi (adică un model în care orice om din orice colț al lumii și-ar dori să trăiască) în baza unui principiu simplu - dreptul individului de a supraviețui și chiar de a se îmbogăți nu distrugîndu-l și furîndu-i averea semenului său, ci punîndu-și mintea la contribuție pentru a crea o afacere, cît de mică, din care să rezulte un produs (material sau imaterial) mai bun decît cel mai bun produs existent la un moment dat pe piață.

Așa cum foarte bine observa nu demult un gînditor contemporan din România, capitalismul nu este doar un sistem economic, ci și (sau poate mai ales) „o structură socială bazată pe un reglaj fin al relației individ-stat (...) care s-a dovedit a fi singura din istoria umanității capabilă să administreze relația dintre individ și stat, în așa fel încît să capteze creativitatea și spontaneitatea individului spre beneficiul întregii societăți”. Acest principiu al competiției pe baza creativității și nu a distrugerii (și care marchează despărțirea, pe care mulți am dorit-o definitivă, dintre capitalism și Evul Mediu) s-a dovedit a fi atît de eficient încît a adus bunăstare materială nu doar în Occident, acolo unde a fost gîndit și aplicat, ci și în multe alte țări ale lumii, care n-au înțeles și nu au asimilat niciodată acest principiu. Oricît de „sălbatic”, oricît de „inuman” ar putea fi considerat de unii (din ce în ce mai mulți) în ziua de astăzi capitalismul, electricitatea, automobilul, telefonul mobil, Internetul, avionul, toate acestea și multe alte bunuri de care beneficiază în acest moment întreaga lume există doar pentru că Occidentul și capitalismul au creat condițiile pentru ca ele să existe. Nu Rusia, nu China, nu Turcia, nu Europa de Est, nu Coreea de Nord, nu Africa, nu Orientul Mijlociu, nu America de Sud care, toate acestea, deși au dovedit în nenumărate rînduri că nu au înțeles și nu au asimilat niciodată în totalitate principiul de bază de funcționare a capitalismului, beneficiază, cu asupra de măsură, de toate aceste creații capitaliste occidentale, ba chiar, unele din ele, fură cu nerușinare rezultate ale creativității occidentale pentru a emite ulterior pretenții de supremație mondială. Cu toate acestea, este vizibil pentru oricine, Occidentul a intrat într-o derivă care pare ireversibilă. Cum e totuși posibil așa ceva?

În Legile fundamentale ale imbecilității umane, o cărticică de 50 de pagini, scrisă în 1976 (și care a fost publicată în 2014 și în România, unde a trecut practic neobservată), economistul italian Carlo M. Cipolla propune o definiție surprinzător de simplă, concretă și concisă pentru imbecilitate. Pe scurt, Cipolla spune că un imbecil este acel om care, prin acțiunile sale, provoacă pagube (materiale sau imateriale – n.a.) celor din jur, fără să obțină nimic în schimb, ba chiar uneori provocîndu-și pagubă lui însuși. Sînt pe lume, spune autorul, atît de mulți imbecili încît aceștia constituie „una dintre cele mai puternice și întunecate forțe ce împiedică fericirea și progresul omenirii”. Acest grup eterogen de oameni, imposibil de determinat în termeni matematici, este totuși „mai influent decît Mafia, decît complexul militar-industrial, decît comunismul  – este vorba de un grup neorganizat, neconsfințit, care nu are nici conducător, nici președinte, nici reguli și care reușește totuși să opereze în perfectă armonie, ghidat parcă de o mînă nevăzută…”. Și în orice categorie de oameni, indiferent de sex, religie sau naționalitate, fie că e vorba de șoferi, medici, măturători, studenți, oameni ai străzii, bogătași, profesori, analfabeți  sau laureați ai premiului Nobel, există un coeficient alfa, mereu identic (dar „mereu subestimat“) de imbecili.

Succesul și, în definitiv, supraviețuirea unei civilizații, sugerează autorul, depind în mod esențial de modul în care civilizația respectivă reușește nu să elimine imbecilitatea – ceea ce este imposibil –, ci să țină sub control această entitate enormă, întunecată  și imprevizibilă. Cît timp imbecilii nu au nici o putere și nici un instrument la îndemînă cu care să-și propage influența la nivel de masă, cît timp cei inteligenți sînt respectați, stimulați să creeze, protejați de influența imbecililor și recompensați (pe cît posibil) pe măsura meritelor lor, totul merge strună. Pentru că, da, dacă sînt lăsați în pace, oamenii inteligenți sînt capabili să tragă după ei societățile în sus, cu imbecili cu tot. Dacă însă acest mecanism de autoprotecție nu mai funcționează, civilizația respectivă se află într-un mare pericol. Este, în opinia mea, exact  ceea ce se întîmplă astăzi cu civilizația occidentală: mecanismul de autoprotecție împotriva imbecililor nu mai funcționează.

Asistăm cu toții, în ultima vreme, la o degradare constantă a calității și nivelului de competență al oamenilor politici care conduc destinele națiunilor occidentale. Aproape toată lumea recunoaște asta și este vizibil cu ochiul liber pentru oricine. Întrebare: oare nu este momentul să începem să recunoaștem că votul universal, care a fost la vremea lui o victorie strălucită din punct de vedere al evoluției umanității, are o mare deficiență, și anume aceea  că deschide, din ce în ce mai larg, calea imbecililor de pretutindeni de a alege în fruntea statelor, cu o precizie din ce în ce mai bună, de la scrutin la scrutin, pe acei oameni în care se recunosc și deci în care își recunosc, repet, cu o exactitate crescîndă și cu un „curaj” pe măsură, simptomele propriei imbecilități și incompetențe? Oare nu așa s-a ajuns de la George Washington la Donald Trump? Oare nu așa s-a ajuns de la Winston Churchill la Boris Johnson și (poate mai puțin direct) de la Konrad Adenauer, Jean Monnet și Robert Schuman la Carles Michel?

Dar dintre numeroșii factori susceptibili de a fi contribuit, de-a lungul timpului, la blocarea acestui mecanism de autoprotecție al lumii occidentale împotriva propriilor imbecili aș vrea să mă opresc puțin asupra unuia dintre cei mai recenți din punct de vedere istoric: efectul toxic pe care procesul de integrare al țărilor ex-comuniste în structurile occidentale l-a avut și îl are asupra Occidentului însuși, prin amplificarea curentului anticapitalist preexistent aici. În euforia care s-a creat după 1989, Occidentul, cu desăvîrșire convins că prăbușirea sistemului politic și administrativ care l-a instituit înseamnă automat și „sfîrșitul comunismului”, nu a luat în calcul efectul devastator la nivel social și uman pe care acest sistem politic l-a lăsat în urmă în țările pe care le-a controlat. S-a considerat, în mod fundamental greșit, că, odată cu creșterea nivelului de trai, țările ex-comuniste, pe care Occidentul a încercat și încearcă în continuare să le integreze,  vor înțelege și vor prelua sistemul occidental, bazat pe libertatea individuală și a inițiativei individuale. Nici acum, după mai bine de 30 de ani, Occidentul nu înțelege (sau se face că nu înțelege) pericolul mortal pe care îl reprezintă această eroare monumentală. (De altfel, ar fi suficient să ne reamintim cum, în perioada de preaderare a României la UE, liderii occidentali s-au așezat la aceeași masă și au „negociat”, de la egal la egal, fără să impună nici un fel de condiții speciale, cu personaje precum Ion Iliescu sau Nicolae Văcăroiu, despre care știau foarte bine cine sînt și de unde vin, și care s-au confirmat a fi maeștri în arta de a maimuțări democrația occidentală, ca să avem o imagine asupra nivelului de degradare la care ajunsese deja în acel moment Occidentul.)

Observ, inclusiv în mediile intelectuale din Occident (acel „putregai frumos mirositor“, după cum îl numea Cioran, încă din anii 1960), o preocupare frenetică de a explica rezistența fostelor țări comuniste față de principiile de funcționare ale lumii occidentale prin anumite „sensibilități” ale acestora, prin dorința lor de a-și apăra „tradițiile”, identitatea, suveranitatea, familia etc. Se vorbește, cu mult succes la public, chiar de „aroganța” cu care Occidentul a încercat să-și impună principiile în Est. (Dar care aroganță? Să ceri să fie respectate niște condiții elementare, de bun-simț, pentru funcționarea unei societăți, înseamnă aroganță? Sau poate este vorba de acea aroganță pe care un imbecil își închipuie că o vede, din instinct de conservare, atunci cînd are de-a face cu un om inteligent?)

Să-mi fie iertat, dar nu cred că țările ex-comuniste doresc să-și apere sensibilitățile, tradițiile etc. Ele doresc să apere, instinctiv, cu totul și cu totul altceva, și anume ceea ce bolșevicii au implementat și cultivat aici în mentalitatea colectivă, la adîncimi greu de imaginat, timp de zeci de ani: principiul, mentalitatea (tradiția?) de tip medieval potrivit cărora cei care au, au pentru că au furat de la cei săraci și că, din acest motiv, trebuie să le dea totul celor săraci, adică celor care nu fac nimic (în afară, eventual, de a se angaja ca salariat sau de a depune undeva o cerere de ajutor social). Asta este marea și sfînta „Sensibilitate”, marea și sfînta „Tradiție” aici, în spațiul ex-comunist. Ceea ce ni se pare nouă, cetățenilor din societățile ex-comuniste, de neconceput, pînă în ziua de azi, este că propria inițiativă, spiritul întreprinzător, creativitatea, perseverența pot să producă bunăstare și bogăție, că la acea bunăstare și bogăție se poate deci ajunge și pe alte căi în afară de corupție și hoție. Și nu înțelegem, nu putem asimila acest principiu din mai multe motive:

1) Pentru că nu noi l-am creat, prin eforturile și suferința noastră (eforturile și suferința noastră au fost inutile, așa cum se întîmplă întotdeauna în comunism și în orice alt sistem totalitar incapabil să capteze, să încurajeze și să protejeze creativitatea individuală);

2) Pentru că sîntem convinși, ca urmare a „educației” de tip medieval/diversionist pe care am primit-o de la comuniști (și de la continuatorii lor – în România, FSN-FDSN-PDSR-PSD), că e dreptul nostru „moral”, al tuturor, inclusiv al celor care nu creează nimic pe cont propriu, să beneficiem de aceleași drepturi și beneficii ca cei bogați pe care-i vedem la televizor, adică exact ca aceia care și-au pus mintea la contribuție și au creat afaceri din care rezultă beneficii sociale (plusvaloare, locuri de muncă etc.);

3) Pentru că am văzut cu ochii noștri, în zecile de ani de comunism pe care i-am trăit, că la bogăție nu se poate ajunge decît prin hoție și corupție.

Geniul politic al lui Lenin, ale cărui efecte dăinuie pînă în zilele noastre, a fost tocmai acesta, că i-a dezlănțuit pe cei care formează imensa majoritate a oricărei societăți (și anume imbecilii incapabili de a crea ceva pe cont propriu, în afară de pagubă), spunîndu-le: De azi aveți aceleași drepturi ca și cei bogați. Și că a obținut din asta ceea ce și-a dorit, anume să schimbe lumea. (În ce a schimbat-o s-a văzut.) Ceea ce a „reușit” Lenin este, în fond, să anihileze (temporar) capitalismul prin revenirea la mentalitatea din feudalism, potrivit căreia cei bogați devin bogați doar pe spinarea săracilor și că deci, evident, ei, bogații, trebuie eliminați. Însă ceea ce ar trebui să priceapă cei care astăzi strigă pe toate drumurile sloganuri anticapitaliste și care nu mai pot de grija celor „defavorizați” este că dacă, la vremea lui, Lenin a reușit să-i dezlănțuie pe imbecili împotriva unei clase aristocrate care își clădise averile, într-adevăr, exclusiv prin exploatarea la sînge a celor săraci, ceea ce încearcă ei, „anticapitaliștii” de azi, să facă acum (și probabil vor reuși) este să-i dezlănțuie pe imbecili împotriva unei clase de îmbogățiți care și-a creat averile pentru că ei (sau cei pe care i-au moștenit) și-au pus mintea la contribuție și au creat, prin energiile și banii investiți în afacerile pe care le-au înființat, beneficii întregii societăți. Cu alte cuvinte, să-i dezlănțuie exact împotriva celor care le asigură locurile de muncă de care au nevoie pentru a supraviețui. Anticapitaliștii de azi se comportă ca și cum ar lupta împotriva unor îmbogățiți veniți din feudalism. Însă, dacă observăm cu atenție modul lor de a raționa, cei care par să vină din feudalism sînt chiar ei, „anticapitaliștii”.

Pentru că Bill Gates nu este și nu a fost vreun latifundiar sau vreun moșier și nu cred că a furat nimic de la gura săracilor, ba dimpotrivă. Bill Gates și-a pus mintea la contribuție și a creat, din aproape în aproape, da, un imperiu, dar nu cu arma și cu biciul în mînă, cum au făcut probabil unii moșieri din România la 1907 și, puțin mai tîrziu, comuniștii, ci plecînd de la principiul de bază al capitalismului: să supraviețuiești și să te dezvolți nu distrugîndu-l pe celălalt, ca în Evul Mediu sau în comunism, ci creînd ceva mai bun decît cel mai bun produs (material sau imaterial) existent la un moment dat pe piață. Beneficiile sociale incalculabile pe care le-a creat îi dau unuia ca Bill Gates chiar dreptul moral de a fi făcut (așa cum probabil a și făcut) anumite speculații, șmecherii, „hoții” (cum ne-am învățat să spunem noi, ex-comuniștii) etc., ca să se îmbogățească și mai mult.

Rămîne de văzut dacă milioanele de „victime” de pretutindeni ale capitalismului „sălbatic”, care în acest moment beneficiază de locuințe decente, mașini bune, telefoane mobile bunicele, care își permit să cumpere mii de tone de alimente (din care 40% aruncă direct la gunoi), care strîmbă din nas că uneori nu găsesc pachetul de unt cu procentajul de grăsime dorit și care își petrec serile privind „știrile” la televizor printre sticlele goale de pe măsuța din față (pe care adesea nici nu catadicsesc să le dea la o parte ca să înțeleagă ce se întîmplă pe ecran), vor înțelege la timp că beneficiază de toate acestea nu doar pentru că muncesc pentru ele, ci în primul rînd pentru că au unde să muncească și că acele condiții în care muncesc au fost create de cineva în prealabil, prin inteligență și creativitate. Și că „anticapitaliștii”, ca și antivacciniștii, conspiraționiștii, „vestele galbene“, militanții „antirasiști” care distrug statui ale unor personalități despre care nu știu nimic, invadatorii de la Capitoliu sau cei care restricționează accesul la filme precum Pe aripile vîntului sau Pisicile aristocrate au în comun un lucru: prin acțiunile lor provoacă pagube celor din jur fără a obține nici un fel de cîștig, ba chiar provocîndu-și singuri pagubă.

Să sperăm. În definitiv, pînă cînd nu vom vedea sau auzi despre primii americani sau francezi fugiți din disperare în China ca să culeagă bumbac, mai putem încă spera la un reviriment al Occidentului. Sau poate că nu?

Șerban Georgescu este jurnalist și, uneori, poet. Ultima și prima carte publicată: Scrisori dintr-o piramidă, Editura Paralela 45, 2017.

Foto: Brandenburg Gate, Berlin, 1989 (wikimedia commons)

image png
Ceasurile organismelor
Majoritatea organismelor vii au astfel de ritmuri sincronizate cu o durată de aproximativ 24 de ore, cea a unei zile pe Pămînt.
image png
Scrierea și scrisul
Cînd unii «intelectuali» catadicsesc (nu catadixesc!) să scrie cîteva rînduri, îți pui mîinile în cap! Dixi!...”
p 22 la Necsulescu jpg
Mama, între Leagăn și Lege
Cu alte cuvinte, a seta o limită fermă și apoi a putea fi alături de copil în stările lui de revoltă, furie și neputință în timp ce asimilează limita.
image png
De la supă la politică
Anul trecut, o investigație jurnalistică a WELT a scos la iveală țelul principal al asociației: acela de a se transforma într-un partid politic.
p 22 jpg
Limba trădătoare
Și, cu toate acestea, ce capacitate formidabilă au de a distruge vieți…”.
image png
Casă bună
Însă, de bună seamă, pe vremea lui Socrate, și casele erau mai... reziliente, și timpul avea mai multă răbdare...
p 22 Radu Paraschivescu WC jpg
Radu Paraschivescu. Portret sumar
Cărţile lui Radu Paraschivescu sînt mărturia unei curiozităţi insaţiabile, a unui umor inefabil şi a unei verve torenţiale.
p 22 WC jpg
„Trecutul e o țară străină“
Ethos creștin? Indiferent de explicație, gestul este de o noblețe spirituală pe care ar trebui să o invidiem de-a dreptul.
image png
Cînd trădarea e familiară
Filmul devine astfel o restituire simbolică pentru experiențele trăite.
p 7 coperta 1 jpg
Sfîrșitul visului african
Începutul „oficial” al Françafrique e considerat anul 1962, cînd Charles de Gaulle l-a însărcinat pe Jacques Foccart, întemeietorul unei firme de import-export de succes, cu coordonarea politicii africane a Franței.
p 22 la Gherghina WC jpg
Cabinetul de curiozități al evoluției
În ciuda spectaculoasei diversități a organismelor vii, evoluția a făcut ca, prin înrudirea lor, acestea să se asemene ramurilor unui singur arbore.
image png
Sofisme combinate
Și în cazul comunicării interpersonale, distincția dintre „public” și „privat” contează.
fbman png
Testul omului-facebook
Dar să identificăm oamenii-facebook din lumea noastră și să îi tratăm ca atare, încă mai putem.
image png
Încăpățînare discursivă
Altminteri, cînd politicienii nu-și înțeleg misiunea, cheltuindu-și energia în dispute stupide și inutile, rezultatul poate fi ușor de ghicit.
1031 22 23 jpg
O lume schizoidă
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
the running man jpg
Arta figurativă și teoria recapitulării
Totodată, ambele dezvăluie peisaje unice, de o frumusețe nemaiîntîlnită.
image png
Dezamăgirea ca „dezvrăjire”
Este o deșteptare amară, dar deșteptare. Ni se pare că ni s-a luat un solz de pe ochi.
image png
De ce 2 și nu 1
Ajunși în acest ultim punct, tot ceea ce putem, așadar, conștientiza e că nu sîntem niciodată 1, ci 2, că nu sîntem niciodată singuri
image png
Oglinzile sparte ale organismelor
Astfel, poate că natura se repetă, dar nu vrea mereu să spună același lucru.
image png
Topografia iertării
Uneori, poate să apară efectul iertării de sine pentru neputința de a ierta pe alții din afară.
p 23 WC jpg
Etică și igienă
Revenind acum la psihologie și experimente, Arie Bos notează că „acolo unde miroase a substanțe de igienă, oamenii se comportă mai sociabil și mai generos”.
p 21 Viktor E  Frankl WC jpg
Pustiul refuzat
Nimic de adăugat, nimic de comentat.
p 22 jpg
Contradicțiile dreptului proprietății intelectuale
Ce înseamnă, mai exact, forma radicală a ideii? Înseamnă forma simplificată și agresivă a ideii.
p 7 LibertÔÇÜ 6 jpg
Dreptate pentru vînzătorii stradali
Comerțul stradal e o activitate economică legitimă prin care își cîștigă existența milioane de oameni.

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.