Contradicțiile dreptului proprietății intelectuale
Se spune că toate cele importante încep cu o mare uimire. Așa cred și eu că s-a născut ideea de proprietate intelectuală, care a devenit foarte repede o idee juridică, pentru că uimirea inițială a chemat o soluție juridică și nu de alt gen.
Într-o scriere intitulată De Beneficiis, Seneca povestește că librarul Dorus, care vindea cărțile lui Cicero, avea obiceiul să spună că acestea sînt ale lui, căci el se îngrijea ca ele să fie copiate și le avea în magazinul său spre vînzare, iar dreptul roman spunea că nu poți vinde ceea ce nu-ți aparține, prin urmare, dacă le vindea, însemna că sînt alte lui. În același timp, zice Seneca, cei care le cumpărau spuneau că sînt ale lor de vreme ce le plăteau și le luau cu ei. În fine, alții spunea că sînt ale lui Cicero, căci el le-a scris. Seneca conchide sapiențial, dar nu mai puțin vag, că toți au dreptate, cărțile cu pricina aparțin și lui Cicero, și lui Dorus, și cumpărătorilor, dar, spune el, în moduri diferite. Uimirea că o carte aparține tuturor celor care au de-a face cu ea – desigur că în moduri diferite, dar în ce moduri? – a generat atît ideea de proprietate intelectuală, cît și dreptul proprietății intelectuale, una dintre cele mai fascinante, subtile și elegante ramuri ale dreptului.
Astăzi, speța care îl arunca pe Seneca în ambiguitate este aproape banală. Pînă și cel mai slab student al cursului de proprietate intelectuală știe să-i răspundă cu claritate, indicînd exact în ce constă dreptul fiecăruia în raport cu cartea vîndută. Asta, însă, nu trebuie să ne facă să privim cu aroganță uimirea originară, să uităm de prospețimea ei și, mai ales, să disprețuim relevanța ei. În fond, dacă știm să răspundem astăzi librarului Dorus, nu înseamnă că sîntem mai dumiriți decît Seneca. Însemnă doar că, aidoma lui, căutăm să formulăm răspunsuri de natură juridică pentru întrebările pe care le ridică practica tot mai complicată a vremurilor noastre.
Și dacă tot am adus vorba despre vremuri, aș evoca o amintire din tinerețea mea juridică. Cînd, la începutul anilor 1990, învățam dreptul proprietății intelectuale ca student la Facultatea de Drept, mi-a căzut în mînă un studiu al profesoarei Yolanda Eminescu în care era citat un raport prezentat la un congres european dedicat drepturilor de autor din acei ani, și o frază din acel raport, citată de regretata profesoară, spunea cam așa: „Realizările dreptului european în materia dreptului de autor nu trebuie păstrate și dezvoltate pentru ele însele, pentru că ele reprezintă baza juridică indispensabilă creației culturale”. În paranteză fie spus, mereu am fost și sînt și astăzi impresionat să constat cît de important cred juriștii că este dreptul pentru oameni. Întîlnirea cu acest citat a fost uimitoare pentru mine, căci așa am aflat despre creația culturală că are nevoie de o „bază juridică”, ce îi este „indispensabilă”. Așa este, fără îndoială. Așa am ajuns! Juristului i se pare firesc, omenește, însă, avem aici o stupoare: chiar am ajuns să nu mai putem funcționa creativ fără „o bază juridică”? E în regulă că, astăzi, creația culturală nu mai poate fără „o bază juridică”? Aceasta este o întrebare care necesită un răspuns pe larg. Aici, mă mărginesc doar să o formulez cu speranța că îndrăzneala ei deschide un pic orizontul spre ceea ce vreau, totuși, să vă spun. Acest gen de întrebări fundamentale nu cred că trebuie să părăsească nici un moment mintea juristului cînd proiectează soluții pentru astăzi și pentru mîine, în materia proprietății intelectuale. Juridicizarea excesivă ucide libertatea, la fel cum juridicizarea cumpătată și limitată salvează libertatea – o dreaptă măsură se cere, înainte de orice, dreptului însuși.
Cum spuneam, întreaga evoluție a ideii de proprietate intelectuală este o evoluție a unei idei juridice. Încă de cînd a început să se vorbească serios în acești termeni și sintagma aceasta –„proprietate intelectuală” – a început să se impună, ochiul juristului a fost mai degrabă atras de cuvîntul „proprietate” decît de cuvîntul „intelectuală”. Greutatea sintagmei e dată de „proprietate”, nu de caracterul ei intelectual. De altfel, în procesul creării primei legislații coerente în materie, adică în veacul al XIX-lea în Franța și Germania, argumentul cu care cei care contestau că ar exista un asemenea drept de proprietate „intelectual” sau, mai precis, „de autor” (căci de la dreptul autorului asupra creației sale s-a născut întregul drept al proprietății intelectuale) erau reduși la tăcere exact cu prestigiul sacru al dreptului de proprietate în general: se spunea „creația aparține creatorului exact așa cum o casă sau un teren aparțin proprietarului”.
Urmînd cumva evoluția ideii de proprietate, care s-a diversificat, nuanțat și dezvoltat într-o dinamică barocă în veacul acela liberal sub impulsul sofisticării relației dintre om și bunurile tot mai diverse din jurul său, la fel a crescut arborescent ideea de proprietate intelectuală din legătura necesară și indisolubilă dintre creator și creația lui. Astfel, în timp și într-un ritm destul de alert, s-au dezvoltat multe alte drepturi după dreptul de autor, cum ar fi drepturile de proprietate industrială, apoi drepturile conexe, drepturile derivate, apoi s-a pus problema moștenirii tuturor acestor drepturi și așa mai departe.
Dintotdeauna mintea juridică a fost de o inventivitate explozivă. Soluțiile juridice pentru probleme factuale sînt, mereu, invenții. Modul în care funcționează inventivitatea juridică seamănă, desigur, cu alte tipuri de inventivitate umană, dar este cu totul specific și merită o cercetare aparte, căci spune ceva esențial despre sufletul și mintea noastră. În orice caz, inventivitatea aceasta juridică, nesecată, și-a schimbat la un moment dat modul de funcționare.
Mintea juridică clasică și pre-modernă inventa proceduri și instituții, cu precădere. Era preocupată să nască din soluții punctuale arhitecturi trainice, coerente. Mintea juridică modernă și contemporană inventează, mai ales, drepturi subiective și mecanisme de protecție a acestor drepturi. Preocuparea pentru coerență a scăzut, important e scopul. Ca și cum interesul estetic de a construi frumos s-a topit în interesul funcțional de a construi util.
Și totuși, ca un efect al trecutului (inevitabil „de aur”, ca aproape orice trecut), mintea juridică nu a pierdut impulsul de a gestiona propria inventivitate irepresibilă cu un efort de coerență, de punere în coeziune și, dacă se poate, de armonizare a produselor astfel inventate. În materia proprietății intelectuale, această trăsătură a minții juridice moderne și contemporane se vede foarte clar.
Drepturile nou apărute sub impactului progresului tehnologic neîntrerupt, care a creat noi medii și noi mijloace de manifestare a creativității omenești, au fost desenate împrumutînd trăsături de la cele existente deja, ca și cum s-a dorit păstrarea lor în aceeași familie, prezervarea unui fel de ADN care s-a dovedit fiabil. Povestea apariției, unul după altul, a drepturilor din materia dreptului de proprietate intelectuală e fascinantă, intelectualmente vorbind, și regret adesea că o găsesc prea puțin povestită în manuale și cursuri – cel puțin în cele pe care le-am putut consulta.
Dar și mai interesant este că, aproape în paralel cu efortul de a securiza drepturi de acest gen pentru autor, pentru difuzor, pentru interpret și așa mai departe, din societate s-a iscat o presiune contrară, pentru șubrezirea acestora. Încercarea juriștilor de a sculpta aceste drepturi după modelul dreptului clasic de proprietate a stîrnit, de la bun început, o reacție adversă venită din afara lumii juridice, e adevărat, dar venită de la autorii pe care proprietatea intelectuală abia apărută încerca să-i protejeze. Imediat după epoca Luminilor, deci pe la finalul secolul al XVIII-lea, ideea că poporul trebuie luminat, educat, informat și că creatorii de cultură au datoria publică de a răspîndi cunoașterea către mase a început să fie tot mai des și mai patetic afirmată și susținută. Rădăcinile acestei contestări sînt vechi, bineînțeles, dar pe măsură ce a început să se dezvolte spațiul public, ca loc de manifestare liberă a ideilor oricui, ideea datoriei de a răspîndi cunoaștere a prins tot mai mult. Or, ceea ce juriștii încercau să construiască protejînd autorii și difuzorii după modelul dreptului de proprietate era mai degrabă o stavilă în calea circulației libere a creației.
În anii liberalismului de veac XIX, cînd proprietatea individuală triumfă, apare apăsat datoria morală de a pune, fără opreliște, la dispoziția tuturor cultura întreagă: știința și artele în primul rînd. Și tot atunci apar opreliștile de natură juridică, adică impedimente în accesul la științe și arte direct materializate: nu ai acces decît dacă plătești, nu oricine are voie să difuzeze cutare operă, autorul e suveran dacă publică sau nu creația lui, drepturi are doar cel care formalizează întîiul etc.
Cauza disponibilității totale a creației pentru a educa oamenii a avut și are încă susținători cu bune argumente și a înregistrat victoriile ei. Să nu uităm că învățămîntul gratuit și general obligatoriu este, deja, un standard de civilizație pentru oricine, iar proiectul deja împămîntenit al acestui gen de învățămînt este efectul succesului ideii care s-a opus „îngrădirii proprietare”, în sfera drepturilor, a creației culturale. Sigur că discuția e mai amplă și eu nu fac acum decît să reamintesc că nu a încetat niciodată. Cam toți marii autori ai romantismului german, precum Fichte, Schelling sau Goethe, dar și titanii spiritului german al veacului al XIX-lea, Kant și Hegel, au scris pagini înflăcărate despre ceea ce noi numim azi „piraterie” și legitimitatea ei morală. Există și un argument creștin în acest sens: din moment ce mintea și abilitățile ei ne sînt date de Dumnezeu, ca și natura și viața însăși, cine sîntem noi să pretindem că sînt ale noastre? Tot ce produce mintea omenească aparține omenirii de vreme ce sursa acestei producții nu este individul ca atare, ci o capacitate care-i este dată de Creatorul tuturor.
Avem, așadar, două idei opuse: pe de o parte, o presiune pentru protecția patrimonială a autorului și operei și, pe de altă parte, o presiune pentru gratuitate și nelimitata răspîndire a creației. Iarăși, nu avem acum timp să explorăm modul în care aceste două idei contradictorii, ambele fundamentale pentru civilizația noastră, merg împreună. Fapt este că dreptul proprietății intelectuale conține aceste două tendințe divergente și este chemat să gestioneze cu înțelepciune tensiunea dintre ele. Menționez doar regula așa-zisei ieșiri în domeniul public a unei creații – aceasta este o regulă cu sens moral și chiar axiologic mai profund decît apare la prima vedere.
În orice caz, una dintre lecțiile pe care le primește oricine meditează la istoria ideilor este că, de cîte ori două idei contrare s-au confruntat în societate și nici una dintre ele nu a prevalat asupra celeilalte, dovedindu-se astfel la fel de puternice și în egală măsură susținute, acestea s-au radicalizat una față de cealaltă și au degenerat în ideologie. Ideologia este forma radicală a ideii, este ideea care și-a pierdut permeabilitatea și elasticitatea ei firească, devenind opacă și rigidă. Ce înseamnă, mai exact, forma radicală a ideii? Înseamnă forma simplificată și agresivă a ideii. Or, asta este ceea ce dreptul proprietății intelectuale trebuie să evite, în primul rînd: ideologizarea celor două idei contrare pe care e chemat să le împace și să le armonizeze.
Zaharia S. Cotoi este vicepreședintele Centrului pentru Studii de Drept Natural și Analiză Normativă din București.
