Mama, între Leagăn și Lege
În ultimele decenii, în mare parte datorită „teoriei atașamentului”, rolul și responsabilitatea mamelor au devenit covîrșitoare. Cu puțin timp în urmă, în discursul comun apăreau frecvent calificativele improprii (copilul este rău sau cuminte) în care totul era pus pe seama bebelușului. Odată, însă, cu dezvoltarea traiului de viață urban și cu reducerea natalității, copilul nu mai e doar rezultatul uniunii sexuale a părinților, ci a devenit un proiect, iar a fi „o mamă bună” a devenit o miză absolut majoră. Astfel, responsabilitatea privind dezvoltarea curentă și viitoare a copilului, cu tot cu o întreagă literatură horror despre tulburările copilului, devine o presiune asupra mamei. Cît de bună sau cît de rea să fie, cîtă frustrare să permită, cîtă gratificare să ofere, ce înseamnă să fie lăsat copilul să plîngă, cînd să fie liniștit? O mamă are multe funcții diferite și interconectate în raport cu copilul ei: are rol de oglindă, prin faptul că vede bine și bun în copil, îi permite să-i folosească corpul pentru hrană și liniștire, deci se pune fizic la dispoziție, este un scut împotriva agresiunilor din mediul înconjurător, prezintă copilului lumea interioară prin numirea emoțiilor pe care acesta le trăiește și prin sprijinul pe care îl oferă în procesarea situațiilor de suferință din viața copilului. Mama este cea care participă la stările copilului, le procesează pentru el și le dă sens.
Mamele sînt „continue”, dîndu-le astfel copiilor un sentiment de stabilitate care le structurează identitatea. A fi mamă înseamnă a fi disponibilă permanent. Spre deosebire de timpul tatălui, timpul mamei este mult mai ambiguu delimitat. Această caracteristică a timpului feminin are ca rezultat o lipsă de granițe, care afectează toate celelalte arii din viața unei femei. Activitatea de îngrijire a copilului tinde să ocupe, cel puțin acasă, tot timpul mamei. Mama este disponibilă pentru copilului ei ca un reper de reziliență. Asta înseamnă că un copil se reîntoarce la mamă pentru a se regăsi pe sine atunci cînd simte că se poate dezintegra din cauza anxietății copleșitoare. Mai ales la început, eul este labil și apelează deseori la dezintegrare defensivă.
Baza de siguranță pe care o reprezintă mama pentru copil funcționează doar în măsura în care ea poate să își asume și este învestită de copil cu un rol pasiv. Aceasta conturează o distanță care crește pe măsură ce copilul dă semne că instituirea bazei de siguranță e mai solidă. Ulterior, de aici rezultă capacitatea copilului de a fi singur. Capacitatea aceasta de a putea fi singur în prezența cuiva are la bază introiecția mamei, care nu avea alt scop decît să fie în preajma copilului pentru a se asigura că este în siguranță, fără să intervină nesolicitată.
O mamă facilitează apariția funcției autoprotective prin dezvoltarea Supraeului matern. Mama interzice dorințele criminale ale copilului și dă o limită urii, avînd, deci, și funcția de socializare. Ea este cea care oprește copilul mic din a ucide pe bebelușul uzurpator. Întrebarea importantă pe care societatea și-o adresează de mulți ani, și anume „Cum învață copiii să agreseze?”, poate că este greșit formulată. O reformulare mai adecvată a întrebării ar fi „Cum învață copiii să nu agreseze?”. De la această reașezare a perspectivei a formulat Juliet Mitchell așa numită „lege a mamei”. Dacă „legea tatălui”, conform lui Freud, interzice incestul și stabilește ordinea pe verticală, legea mamei stabilește ordinea pe axa orizontală, între frați, punînd o limită urii. Această limită/interdicție a uciderii fraților, transmisă și susținută de mamă, poate lua ulterior forma unui război interior, a unei depresii clinice, cum este melancolia simbolică lui Hamlet, din care poate izbucni un soi de război legitim. Și alte animale se luptă, fără îndoială, unele avînd chiar un anumit grad de socializare, dar nici o specie nu cunoaște acest gen de război așa cum îl cunosc oamenii. Din cîte știm, nici un animal nu are acea violență interioară, acea luptă cu sine, care este o caracteristică importantă pentru ceea ce denumim „depresie clinică” în psihiatrie sau „melancolie” în psihanaliză. Ceea ce numesc „război” reprezintă o violență interzisă care este îndreptată fie spre interior, ca stare de rău psihic, fie spre exterior, și poate lua două forme: fie de autoapărare sau, dacă aceasta nu poate fi uzitată și susținută, forma interzisă a criminalității.
Rădăcina comună a violenței legale și ilegale este lupta pentru supraviețuire și se poate foarte bine observa la copii în timpul numit în jargonul de specialitate „teribilii doi”, adică în primii doi-trei ani de dezvoltare. Apariția celui de-al doilea bebeluș generează o asemenea violență pentru primul, care resimte, pe de o parte, pierderea mamei și, pe de alta, că un alt bebeluș îi ia locul, că un uzurpator fără milă anihilează „bebelușenia” primului. Bineînțeles că acești copii nu cunosc moartea, nici în concept și nici în consecința ei definitivă. Mai tîrziu, copilul se va juca de-a împușcatul cu reînviere imediată, dar cît este încă mic, el dorește ca bebelușul să fie îndepărtat definitiv și lucrurile să revină la cum erau. Dacă uciderea nu ar fi interzisă din vreme de „legea mamei”, copilul mic ar deveni Cain la maturitate, iar fapta vinovată ar fi ca uciderea regelui Hamlet de Claudius.
Simplu spus, dar nu simplu de făcut, a fi mamă este un fel de a fi care presupune o echilibristică între adăpostire și ghidaj, un acordaj complex între blîndețe și impunere de reguli și structuri. Cu alte cuvinte, a seta o limită fermă și apoi a putea fi alături de copil în stările lui de revoltă, furie și neputință în timp ce asimilează limita.
Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză.
