Dezamăgirea ca „dezvrăjire”
Pentru a abate atenția poporului nemulțumit de la problemele sociale cu adevărat importante, împărații romani își făcuseră obiceiul de a oferi mulțimii panem et circenses („pîine și jocuri de circ”). Cu raportare la o discuție, dispută sau argumentare, procedeul asemănător este numit de englezi red herring („hering roșu”), de la heringul afumat care, aruncat înaintea ogarilor plecați în urmărirea vînatului ori a evadaților, le afecta puternic simțul mirosului, dezorientîndu-i cu totul.
Așadar, este vorba de un procedeu sofistic (denumit în logică ignoratio elenchi), care presupune abaterea atenției interlocutorului de la tema (sau teza) discuției și concentrarea pe o teză irelevantă. Cînd – cu același scop – cei de la putere lansează pe diverse canale anumite scandaluri, iscate în jurul unor așa-zise „personalități” ori „subiecte senzaționale”, spunem că guvernanții au aruncat „fumigene” în spațiul public. Cîteodată, poate că ar fi mai firesc să folosim disjuncția, scriind pîine sau circ, deoarece se întîmplă adesea ca mulțimea, ridicată pentru a cere „pîine”, să se așeze cuminte la loc (măcar pentru o vreme), urmărind vrăjită „circul” ieftin, livrat taman la țanc.
Interlocutorul meu obișnuit intervine: „Din ce zici, bag de seamă că mulțimea ori vulgul nu se află, de regulă, într-o relație prea bună cu logica sau cu gîndirea critică”. Într-adevăr, cu mai bine de un secol în urmă, într-un Curs de logică, Ion Petrovici observa dintru început că în fața retoricii avîntate, în astfel de cazuri, logica nu are nici o șansă: „Cînd vrei să miști masele, locul argumentării strînse îl iau frazele meșteșugite și, ca să convingi mulțimea de ceva, nu e nevoie de argumentare. De multe ori argumentul e un neajuns în atari împrejurări; cînd îți propui să dovedești o anume idee, parcă ai aerul de a pune acea idee într-o situație îndoielnică, ea nefiind evidentă, neimpunîndu-se de la sine. De aceea, pentru mase e mai practic, cînd vrei să le convingi de ceva, ca să nu dovedești, ci să afirmi, căci atunci dai ideii tale afirmate un caracter de veracitate indiscutabilă, o prezinți oarecum ca o axiomă, care n-are nevoie să fie dovedită”.
Pe de altă parte, filozoful american Sidney Hook (într-o monografie despre John Dewey) nota un amănunt surprinzător: „Chiar și oamenii de stat, care nu ar supraviețui dacă deprinderea de a gîndi logic ar fi răspîndită, trebuie să gîndească logic pentru a-i împiedica pe ceilalți să gîndească în acest fel”. Amicul meu nu se poate stăpîni: „Cred și eu că-l găsești drept «un amănunt surprinzător» cînd ai în vedere logica găunoasă a politicienilor noștri!”.
Eh, pare-mi-se că nici în alte țări politicienii nu mai sînt ce erau cîndva... În plus, dincolo de logică, este importantă și atitudinea etică, felul în care îi tratezi pe ceilalți. Bunăoară, lui Abraham Lincoln i se atribuie acest raționament, pe care l-ar fi împărtășit unui oaspete la Casa Albă: „Dacă ai înșelat o dată încrederea concetățenilor tăi, nu vei mai putea cîștiga niciodată respectul și stima lor. Este adevărat că-i poți păcăli pe toți oamenii uneori; poți chiar să-i păcălești pe unii dintre oameni tot timpul; dar nu-i poți păcăli pe toți oamenii tot timpul”.
„Nu înseamnă aceasta că pînă și oamenii cei mai deștepți ajung să fie înșelați de discursul unor politicieni?”, continuă partenerul meu de dialog. Ba da, și lor le sînt înșelate frecvent așteptările, dar mulți dintre ei nu se lasă neapărat cuceriți de figurile politice noi, ci de anumite idei (și ideologii), de unele proiecte politice seducătoare (lansate inclusiv de filozofi). „Înșelați, păcăliți, cuceriți sau... vrăjiți?”, mai întreabă el. Cred că știu la ce te referi. Faci aluzie, probabil, lasubtitlul unei celebre cărți despre „societatea deschisă”, scrisă de Karl Popper, adică la Vraja lui Platon (The Spell of Plato). Mai adaug detaliul că a prins să circule pe la noi, de la o vreme, cuvîntul dezvrăjire (pentru a echivala un termen nemțesc, Entzauberung, lansat de Max Weber în sociologie), cuvînt care nu și-a făcut încă loc în dicționarele noastre (totuși, cf. a dezvrăji, în DLR). Interesant este că aveam deja în limba română verbul a amăgi (pus de unii specialiști pe seama unui verb latin neatestat ammagire), care semnifica inițial „a fermeca”, relaționat, în ultimă instanță, cu acel magos din greaca veche (de unde provine mag) și, evident, înrudindu-se cu magie. Cum observa un filolog clasicist (eminescologul Nicolae Georgescu), nu ar trebui să fiu trist cînd constat că „sînt dezamăgit”, fiindcă aceasta înseamnă că am ieșit, de fapt, din starea de „amăgire”.
„Ei, asta-i bună! Să nu-mi spui acuma că și deziluzia aduce foloase!”, sare imediat interlocutorul. Ba da! Într-un fel, da... Cel puțin, asta susține José Ortega y Gasset (în cărticica sa Idei și credințe): „Deziluzia este fecundă și poartă întotdeauna în sine un principiu de eliberare. Este o deșteptare amară, dar deșteptare. Ni se pare că ni s-a luat un solz de pe ochi”.
Cristinel Munteanu este profesor univ. dr. habil. la Facultatea de Comunicare și Relații Internaționale, Universitatea „Danubius” din Galați; doctor în filologie și doctor în filozofie, afiliat (ca îndrumător de doctorat) la IOSUD – Universitatea din Pitești.
