De ce 2 și nu 1
Deși au două picioare, oamenii au preferat să meargă mai curînd într-unul singur, șchiopătînd, șontîc-șontîc, prin istorie și făcând din această voită infirmitate suprema virtute, supremul eroism. Sacrificîndu-și celălalt picior, complementar, mersul într-un singur picior a devenit, din lipsă de imaginație, iubire și bunăvoință, falsa virtute a falsului și-ncrîncenatului erou. A celui care sabotîndu-și din rea-voință complementarul, și-a secretat de-ndată și veninul orgoliului, născocind cu el falsa impresie, falsa credință și falsa doctrină că 1 e mai puternic decît 2, că 1 e mai mult decît 2, că 1 e învingător. Așa a ajuns doctrina învingătorului reducționist, a falsului 1, să domnească peste tot în lume, devenind doctrina de căpătîi a oamenilor și a societăților create de ei.
Căci, respingînd perechea, complementarul și amputîndu-l, sacrificîndu-l pe 2, oamenii și societățile lor evoluționiste au pariat, dimpotrivă, pe 1, pe reducționistul și orgoliosul 1, considerîndu-l veșnicul învingător. O întreagă, decadentă, istorie, civilizație și educație s-au clădit, de altfel, pe amputarea perspectivei pereche, pe amputarea perspectivei complementare, privilegiind reducționismul, adică „infirmitatea”, din care s-a născut apoi logica absurdului. O logică răsturnată, strîmbă sau deformată, care a dus la credința că dezechilibrul, infirmitatea, adică reducționismul lui 1, e mai profitabil și mai „credibil” decît echilibrul, armonia sau complementaritatea lui 2, că, altfel spus, 1, nu 2, este (și trebuie să fie) învingător.
Pariul pe 1 și descotorosirea de 2 a generat, în această logică absurdă, caricaturala strădanie a oamenilor de a-și „dovedi” infirmitatea/reducția, de a-și justifica și chiar valida poziția infirmă, în încercarea eroico-absurdă și eroico-iluzorie de a paria pe reducționista „performanță” a lui 1, fie aceasta, bunăoară, de a merge mai „sigur” cu un singur picior, de a apuca mai „ferm” cu o singură mână, de a auzi mai „tare” cu o singură ureche, de a vedea mai „clar” cu un singur ochi, ba chiar de a înțelege mai „limpede” cu o singură emisferă cerebrală. Totul e să fii „într-un picior”, „într-o mână”, „într-o ureche”, „într-un ochi” sau „într-o emisferă cerebrală”, adică să fii în stare de această performanță reducționistă considerabilă, care scutindu-te de mișcarea alternativă îți oferă prin compensație, adică prin amputație, o perspectivă „sigură”, surdă însă și absurdă, de vreme ce e vorba de o singură, unică, reducționistă perspectivă. Altfel, cine știe, o a doua perspectivă ar putea să ne-ncurce socotelile, lucrurile ar putea lua o întorsătură diferită, sporind în complexitate și zădărnicindu-ne calculele mărunțele, așa că e mai sigur s-o retezăm, s-o amputăm eroic, obținînd, prin compensare, respectiv reducție, simplificare, mutilare, o infirmitate sigură, certă, adică o contraclaritate, o claritate potrivnică a părții împotriva celeilalte/celorlalte părți sau, altfel spus, o claritate a infirmității părții împotriva complementarității vieții.
Ne putem atunci, retoric desigur întreba, de unde încăpățînarea de a persista în această infirmitate, în acest reducționism eroic, cîtă vreme Dumnezeu/Natura nu i-a pricinuit omului un asemenea neajuns, ci, dimpotrivă, l-a înzestrat, pentru a-l ține în echilibru, cu perechea de 2 sau două – mîini, picioare, ochi, urechi și emisfere cerebrale. Dar omul, în trufia-i nemăsurată, a respins perechea, 2-ul, și a ales neperechea, 1-ul, făcînd din el supremul, absolutul erou. Din amputarea dimensiunii complementare, oamenii și-au cioplit apoi „titluri” de glorie, ocupînd „funcții” și „poziții” dintre cele mai „înalte” și mai „grele”. Au făcut, de asemenea, „dreptate”. Cum? Simplu. Declarînd război celeilalte părți, adică părții pereche, pe care, din lipsă de fairplay și pentru a-și justifica „sfîntul” război, au numit-o partea adversă.
Și uite-așa, jumătățile adverse, adicătelea falsele unități, au început a se ciondăni și răfui unele cu altele – orbii „străfulgerîndu-i” cu săgețile lor luminoase pe alți orbi, surzii zbierînd la alți surzi, șchiopii dînd „la gioale” sau faultînd alți șchiopi, ciungii ridicînd amenințător mîna la alți ciungi, pentru ca în vîrful piramidei, la un nivel mai avansat de generalitate a problemei, clasa „logică” a emisfericilor de stînga să se ia la trîntă cu clasa, tot „logică”, a emisfericilor de dreapta, într-un joc de-a baba-oarba sau de-a alba-neagra, propus după modelul terțului exclus, conform căruia ceva e fie alb, fie negru, fie pro, fie contra. Un joc sforăitor, arogant, teribil de plictisitor, reducționist și exclusivist, care a făcut cu putință întreaga scindare sau polarizare socială și existențială.
Astfel, pentru că n-au înțeles complementaritatea, oamenii au inventat competiția, singularitatea și singurătatea…jumătăților sau părților – a „stîngii” împotriva „dreptei” și viceversa, prin care picioarele, drept și stîng, ale umanității, cu tot cu emisferele lor cerebrale, în loc să fie un cuplu, un tandem, un dans, o pereche, se află în competiție și eroică opoziție, de unde și proverbiala zicere „unde nu-i cap, vai de picioare”.
Într-adevăr. Căci de vreme ce acestea sînt „date” complementar, sistemic sau „împreună”, și nu separat, reducționist-competitiv sau nonsistemic, ar trebui, poate tocmai de aceea, să conștientizăm la nivel plenar ce înseamnă și ce este cu adevărat complementaritatea. Și asta pentru simplul și întemeiatul motiv că ea rezidă în primul rînd în axa de încrucișată simetrie sau oglindire, ce face posibilă comunicarea jumătăților noastre complementare sub forma compasiunii, simpatiei, voinței bune și empatiei, în virtutea cărora piciorul drept îl susține pe cel stîng și invers, mîna dreaptă i se întinde celei stîngi și invers, urechea dreaptă o ascultă pe cea stîngă și invers, ochiul drept îl luminează pe cel stîng și invers, iar emisfera dreaptă o acompaniază pe cea stîngă, făcînd-o să înțeleagă mai profund și viceversa.
Ajunși în acest ultim punct, tot ceea ce putem, așadar, conștientiza e că nu sîntem niciodată 1, ci 2, că nu sîntem niciodată singuri, deoarece nici chiar la nivel individual nu sîntem, cum credeam, un 1, ci un 2. Și, astfel, reușim, în sfîrșit, „să ne dăm mîna” și să redevenim ceea ce dintotdeauna eram – o pereche, un cuplu, un indestructibil 2.
Ramona Ardelean este doctor în filozofie, lector al Universității de Știință și Tehnologie Politehnica din București. Ultima carte publicată: Eul și fragmentarea conștiintei umane. O explorare din perspectiva fizicii cuantice, filosofiei, teologiei și psihanalizei, Editura Humanitas, București, 2019 (varianta e-book) și Editura „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2019 (varianta tipărită).
Foto: wikimedia commons.
