Arta figurativă și teoria recapitulării
Teoria recapitulării, a lui Muller-Haeckel, conform căreia ontogeneza repetă filogeneza în mod selectiv pentru a facilita evoluția, este ca o lentilă prin care putem privi, într-o anumită măsură, morfologia psihicului. Din seria de lucrări care au compus expoziția „Teoria recapitulării” a pictorului Ștefan Ungureanu, expoziție care poartă numele teoriei lui Muller-Haeckel, se remarcă lucrarea „The Running Man”. Această lucrare impresionează datorită dezvăluirii unei asamblări a unui schelet uman din diverse elemente ale evoluției umane. Artistul reformulează metaforic, prin intermediul imaginii, o altă manieră de a crea o structură umană. „The Running Man” este un om care nu fuge, dar care este dinamic stînd pe loc. Fuga nu este pusă în act, ci folosită în mod creativ, după o analiză meticuloasă, pentru a da naștere unei alte variante de sine. Este o fugă de..., o fugă spre... sau ambele? Confruntat cu un moment reper al existenței, artistul metabolizează experiența de ”a fi în pantofii tatălui” prin intermediul artei plastice.
Experiența paternității pune o anumită presiune pe psihic pentru reconfigurare și facilitează accesarea unui prototip intern al tatălui, care rămîne o temelie internă, o imago paternă. Imaginis sînt precum visul, pot fi construite doar din elemente deja existente. O imago este nerepetabilă prin maniera în care elementele se pun împreună. Ele nu se reproduc în funcție de cum au existat în realitate, ci sînt îmbinări de piese din multiple surse și influențe. Precum în vis, nu întîlnim elemente inedite, ci combinații de fragmente prezente deja în memorie. Orice invenție nouă provine din combinarea unor elemente cunoscute, iar originalitatea este o consecință a modului în care acestea sînt reașezate calitativ. Imaginis nu sînt imuabile, ci reconfigurabile. Ele pot fi modificate în urma unui proces de rafinare internă. La aceasta contribuie semnificativ disponibilitatea fiecăruia de a se pune pe sine în discuție în acest proces al reașezării reprezentărilor interne. ”A deveni tată” este, în sine, un proces complicat pentru orice bărbat care presupune, la fel ca orice alt pas în dezvoltare, lăsarea unui ceva în urmă și aducerea în lucru a reprezentărilor funcției paterne. Creșterea, întotdeauna, presupune și separarea de ceva familiar, dar și punere în discuție a cunoașterii despre propria persoană. Cu cît încercarea de procesare nu are loc în spațiul psihic, cu atît acțiunea scenariilor este mai automată și, deci, mai constrîngătoare. Prin urmare, ce înseamnă un tată și ce face el?
Ștefan Ungureanu aduce în discuție confruntarea cu realitatea de a fi o za într-un lanț, odată cu nașterea fiului său. El își recapitulează istoria cu propriul tată, cu propriile reprezentări paterne, și pune pe pînză, prin seria de lucrări care au compus expoziția ”Teoria recapitulării”, cele trei elemente fundamentale ale funcției paterne: protecția, separarea de mamă și de lumea internă prin introducerea copilului în lumea externă și înscrierea lui într-o ordine simbolică, socială și culturală. Tocmai pentru că tatăl nu este prins într-o relație simbiotică cu copilul, nu va trăi separarea ca pe o formă de trădare sau de părăsire, motiv pentru care este mai deschis către realitatea externă. Modul în care un tată iubește copilul nu este mai puțin important sau mai puțin semnificativ, ci doar diferit de modul în care o mamă își iubește copilul.
Inspirat de căutările tatălui lui, Ștefan Ungureanu a îmbrățișat speologia și a transpus-o în artă, reproducînd o căutare a originilor și întoarcerea în pîntecul mamei prin decriptarea creării unui om cu instrumentele propriului laborator interior. Donald Winnicott face o paralelă între reptație - mișcarea de înaintare fără a folosi mîinile sau picioarele pe care o face bebelușul în timpul nașterii naturale - și strecurarea prin găuri în explorarea peșterilor. Căutările temerare pentru a lumina universul subteran pot fi atît în afara, cît și înăuntrul propriei persoane. Cercetările lui Freud evidențiază că examinarea istoriei personale a unui pacient și, în special , a perioadei sale timpurii este o condiție esențială pentru a putea înțelege structura personalității unui individ. Cu alte cuvinte, nu putem înțelege cum s-a asamblat interior o persoană distinctă fără să privim, prin lentila biogenezei, originile formării sale și, prin lentila epigenezei, experiența care a modelat materialul propriu, fie prin inhibare, fie prin potențare. Scotocirea ungherelor obscure din subteran specifică speologiei paote fi aplicată metaforic și propriei persoane printr-o analiză aprofundată. Prin aceleași lentile putem privi și la originea dezvoltării, evoluției și influențelor care au modelat psihismului unei persoane. Nelipsite de dificultăți și obstacole sînt ambele explorări, dar sînt și pline de mistere nebănuite. Totodată, ambele dezvăluie peisaje unice, de o frumusețe nemaiîntîlnită.
Asemenea lui Norbert Casteret, care a învățat tehnicile săpăturilor arheologice fiind atras de vestigiile oamenilor primitivi și a împletit speologia cu arheologia, artistul Ștefan Ungureanu a mers la rădăcinile dezvoltării individului dinăuntru, și-a inventariat propria identitate, a revizitat propria istorie și le-a reasamblat în laboratorul interior într-o altă persoană, pe care a consemnat-o pe pînză. Munca lui de reconstrucție a fragmentelor recuperate din amintiri prezintă o concordanță cu cea a psihanalistului care restaurează și reface harta reliefului psihic explorîndu-i adîncimile aidoma speologului care explorează grotele subterane sau, cum spunea Sigmund Freud, arheologului care dezgroapă o construcție din trecut.
