Topografia iertării
Iertarea este un concept definit ca exonerare de o pedeapsă și a fost mult întrebuințat de textele religioase și legale. În culturile și tradițiile creștine, acesta este un imperativ care încorporează o poruncă, dar poate să lase impresia că este o alegere deliberată în privința căreia se pot demara acțiuni conform principiilor și valorilor etice și spirituale. Iertarea a fost asociată cu penitența și eliberarea de vinovăție pe care oamenii o experimentează la nivel interpersonal. În lipsa iertării, se „confiscă” aspecte care țin de perimetrul unei experiențe cu o persoană și se construiesc baraje care împiedică creșterea fluidă, atît în relație, cît și individuală. A fi iertat, a te simți de neiertat, a ierta sau a nu putea ierta sînt poziții față de un anumit tip de experiență care lasă amprente puternice în itinerarul propriei vieți. Sînt însă nenumărate situații în care, deși oamenii își doresc să ierte și uneori demarează acțiuni pentru a declanșa acest sentiment, lucrurile nu par să funcționeze, iar la primul stimul se retrezește furtuna violentă de resentimente. Deși se pot găsi nenumărate indicații despre iertarea în cîțiva pași sau ce ai de făcut ca să ierți, acesta este un proces foarte personal, care nu are legătură cu voința și acțiunea, ci cu un periplu interior profund care face loc restaurării relației cu propria persoană. Foarte mulți autori și cercetători au studiat efectele iertării care, fără îndoială, sînt benefice pentru economia psihică sau costurile stării de turbulență cauzate de lipsa iertării. Experiența iertării însă, atunci cînd apare, nu este nici nemijlocită, nici ușoară, și, spre deosebire de alte experiențe, (psih)analizabilă.
Iertarea face parte din traficul zilnic al relațiilor și este o preocupare intensă pentru travaliul individual. Fiind un concept de altă natură decît psihanalitică, conceptul iertării nu a reprezentat un obiect de studiu pentru cadrul teoretic psihanalitic și nu are o abordare explicită chiar dacă este implicit în multe procese psihice. Deși în scrierile lui Sigmund Freud este absentă iertarea, principiul iertării este subînțeles în diada inconștientă dintre vinovăție și pedeapsă care, în mod evident, are scopul exonerării de pedeapsă, așadar al iertării. Melanie Klein evidențiază că, pe măsură ce nemulțumirile legate de persoanele de îngrijire sînt înțelese profund și elaborate, „dacă noi le putem ierta frustrarea pe care a trebuit să o ducem, atunci putem face pace cu noi înșine și putem fi capabili să îi iubim pe alții în adevăratul sens al cuvîntului”. Conceptul lui Klein despre reparație nu vorbește despre iertarea celor din viața pragmatică, ci despre restaurarea unei părți din psihicul celui care parcurge un demers de interogare de sine. Iertarea nu poate fi redusă la exercițiul rațiunii, ci are mai mult de-a face cu procesele inconștiente.
Julia Kristeva explorează iertarea în psihanaliză și atrage atenția asupra acestui concept construind pe marginea ideilor filozofilor Paul Ricœur și Jacques Derrida. Ea dezvăluie o parte din multiplele straturi psihice implicate în procesul iertării. În lucrarea ei Soarele negru: depresia și melancolia (1989), Kristeva explorează conceptul de renaștere în strînsă legătură cu iertarea și face o paralelă între acestea și cura psihanalitică prin interpretare.
Lipsa iertării se manifestă uneori ca un tezaurizator al tuturor nemulțumirilor acumulate în experiența cu o altă persoană. Oamenii păstrează resentimente față de alți oameni care i-au tratat pe nedrept și sînt îndreptățiți să facă așa pînă la un anumit punct. Atunci cînd se încleștează de resentimente înseamnă că nu scapă din ochi persoana care a greșit și pun întreaga vină pe umerii acesteia. Prin urmare, apare revendicarea unei reparații de la această persoană pentru că vina este proiectată. Sigur că nici o tentativă de reparație nu funcționează cu adevărat pentru că orice încercare în acest sens presupune o recunoaștere a vinei celuilalt și aici se dezvăluie înnodarea care blochează procesul de elaborare. Reparația este foarte dificilă, aproape imposibilă, atîta vreme cît nici un sentiment de vinovăție nu apare în propria persoană.
Resentimentul este precum o umbră care nu se desparte de persoana pe care o urmărește, prin urmare și persoana care este resentimentară este obsedată și excesiv atașată de persoana căreia îi poartă resentimente. Omul resentimentar nu îl poate vedea nici pe celălalt, nici pe sine ca pe o persoană întreagă. Persoana care a greșit este redusă la a fi cauza propriei nefericiri, fără urmă de asumare a responsabilității propriei participări și întreținere a focului resentimentelor. Identificarea și integrarea propriului sentiment de vinovăție este un prerechizit pentru a putea iniția procesul de reparație interioară. Lipsa capacității de a ierta este aducătoare de suferință prin faptul că exprimă conturarea unui suflet nedescleștat. Iertarea implică un proces aprofundat de explorare de sine care are la bază parcurgerea unui proces de doliu pentru pierderile suferite și metabolizarea resentimentelor. Suferința asociată așteptărilor legitime care nu au fost întîmpinate de cei din relațiile apropiate este dislocantă narcisic, prin urmare iertarea devine o provocare pentru restaurarea echilibrului narcisic. Reprezentarea acestei relații în corpul psihic este împovărată de o buclă a așteptării și dezamăgirii care dezorganizează experiența de sine. Există o legătură intimă între doliu, vinovăție, reparație și iertare. Iertarea este o consecință a unui periplu interior complex de la pierdere la acceptare, dar care nu se manifestă obligatoriu față de cei din exterior. Uneori, poate să apară efectul iertării de sine pentru neputința de a ierta pe alții din afară.
Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză.
