Sfîrșitul visului african
La zece ani după începutul operațiunii militare Barkhane, prin care trupele franceze au încercat să împiedice răspîndirea terorii islamiste în Africa Subsahariană, Franța a fost izgonită din zona Sahel. Dar nu teroriștii sînt cei care au izgonit-o, ci statele pe care Franța s-a angajat să le protejeze. „Nu vor să lupte împotriva terorismului”, s-a resemnat Emmanuel Macron, care a declarat în noiembrie 2017, în fața studenților din Ouagadougou, capitala Burkina Faso: „Nu mai există o politică africană a Franței”.
Ceea ce ne amintește de faptul că „Franța liberă” nu s-a născut pe 17 iunie 1940, ziua în care generalul De Gaulle, aflat în exil londonez, i-a îndemnat pe francezi să continue lupta, ci în ziua de 28 august a aceluiași an, cînd Africa Ecuatorială Franceză i s-a alăturat lui De Gaulle și Brazzaville a devenit, pentru doi ani, capitala Franței. Abia atunci a găsit De Gaulle acea „terre française” pe care o considera indispensabilă pentru succesul misiunii sale: „Franța liberă s-a născut în Africa Ecuatorială”.
În apelul său înflăcărat din 8 iunie 1940, De Gaulle a exclamat de trei ori: „Franța nu e singură, Franța nu e singură, Franța nu e singură, ea are în spate un mare imperiu”. Prin aceasta se referea la imperiul colonial francez din sudul Saharei – Africa Occidentală cu capitala Dakar și Africa Centrală cu capitala Brazzaville. Din punctul de vedere al dreptului internațional, coloniile erau subordonate Regimului de la Vichy, dar în Brazzaville gaulliștii îi vînau pe susținătorii Regimului de la Vichy și se raliau așa-numitului „Empire France Libre”.
În 1942, capitala Franței libere s-a mutat la Alger; dar cînd, doi ani mai tîrziu, De Gaulle a prezentat planul său pentru o comunitate afro-franceză, a făcut-o la Brazzaville, orașul care „a oferit de-a lungul unor ani lungi și cumpliți un cămin pentru onoarea și independența noastră”. După ce au devenit membre ale Franței Libere, vechile colonii și metropola erau conectate printr-o legătură indestructibilă. „Conférence Africaine-Française de Brazzaville”, care a avut loc între 30 ianuarie și 8 februarie 1944, și-a propus „să-i aducă pe oamenii care trăiesc în propria patrie sub drapel francez la un nivel care să le permită într-o bună zi să decidă singuri în privința propriilor chestiuni”. Pentru De Gaulle, asta reprezenta începutul unei decolonizări bine planificate, neprecipitate – care urma să se petreacă sub suveranitatea franceză. Străvechea „mission civilisatrice” a Franței consta în promovarea dezvoltării africanilor „în vederea integrării, cu propria personalitate, cu propriile interese și cu așteptările lor față de viitor, într-o comunitate cu Franța”. Caracterul patriarhal al conferinței de la Brazzaville s-a putut observa în faptul că la întrunire au participat doar guvernatorii coloniali – dar nici un african, cu excepția lui Félix Éboués, guvernatorul general de culoare al Africii Ecuatoriale Franceze.
În 1944, De Gaulle a făcut doar o schiță a planului său de decolonizare; descrierea detaliată a urmat în august 1958, după ce devenise ultimul președinte al consiliului celei de-a IV-a Republici. Și de data aceasta a ales Brazzaville ca tribună. Politicienilor africani care au solicitat dreptul la independență, De Gaulle le-a răspuns sarcastic: cel care vrea să obțină pe loc independența o poate avea, metropola nu se va opune acestei dorințe. Dar el va trebui să se ocupe personal de funcționarea „Communauté franco-africaine”: „Sînt sigur că așa va fi cel mai bine pentru noi toți”. O singură colonie a cerut și a primit pe loc independența: era vorba de Guineea aflată sub conducerea lui Sékou Touré.
De Gaulle era conștient că dorința de independență va crește în coloniile africane ale Franței. El nu putea să se opună acestei dorințe, dar voia, din motive politice și economice, să facă totul pentru a lega pe termen lung fostele colonii de „metropolă”. Pe 15 august 1945, în ziarul L’Aurore apărea un articol în care se regăseau intențiile lui De Gaulle: „Un lucru trebuie, în orice caz, păstrat, dacă nu vrem să cădem în rolul unei țări de rang terț: mă refer la coeziunea blocului franco-african”. La puțină vreme după aceea, redactorul-șef Jean Piot a creat, pentru acest context, expresia „Françafrique”.
Începutul „oficial” al Françafrique e considerat anul 1962, cînd Charles de Gaulle l-a însărcinat pe Jacques Foccart, întemeietorul unei firme de import-export de succes, cu coordonarea politicii africane a Franței. Foccart a angajat un amplu stat-major de consilieri și era scutit de răspundere în fața Parlamentului. Numit și „Monsieur Afrique”, el i-a consiliat pe președinții Franței în materie de politică africană – oficial, pînă în 1974, neoficial și după aceea. Foccart a devenit arhitectul Françafrique, care a devenit un sistem mafiot de cumetrii reciproce, în care Franța își plătea accesul la resursele țărilor africane prin susținerea politică și adesea militară a castelor politice locale. Cronicarii și acuzatorii Françafrique se reunesc într-o carte a economistului francez Fançois-Xavier Verschave intitulată La Françafrique. Le plus long scandale de la République, apărută în 1998.
Pentru a-și apăra interesele economice, Franța a organizat și a împiedicat puciuri militare, a ajutat dictatori să supraviețuiască și să-și înlăture oponenții. Continuitatea a fost principala prioritate: în Camerun, nonagenarul Paul Biya, cel mai vîrstnic șef de stat în funcție din lume, se află la putere din 1982. În Ciad, familia Deby guvernează de treizeci și trei de ani, iar Mahamat Deby i-a urmat la conducere tatălui său Idriss fără alegeri. Clanul Bongo, aflat la putere în Gabon din 1967, sînt cei mai mari cleptocrați ai Françafrique: clanul deține 33 de case în Paris, 11 vile pe Coasta de Azur și a cheltuit, numai în anul 2020, 14 milioane de euro pentru achiziția de noi mașini. Ali Bongo a fost înlăturat recent de la putere, dar succesorul numit de armată este vărul său... În Gabon, compania (franceză) TotalEnergies participă la exploatarea petrolului și a gazelor – o afacere profitabilă: cel mai recent randament al dividendului companiei se ridică la 45,79%. Pentru a înțelege amploarea minciunii dinăuntrul rețelei Françafrique, ar trebui citit discursul pe care președintele Giscard d’Estaing l-a adresat în august 1976 lui Omar Bongo și doamnei Bongo, cu ocazia dineului oficial. Discursul a culminat cu elogiul „politicii lucide și progresiste” a despoților.
La fel ca toți președinții care l-au precedat, Emmanuel Macron a promis și el să pună capăt Françafrique. Discursul său de la universitatea din Ouagadougou, în care a anunțat sfîrșitul politicii africane a Franței și a promis restituirea bunurilor culturale africane, a fost simptomatic. Patru ani mai tîrziu, studenții au fost întrebați ce efecte a avut discursul lui Macron. „Nici unul”, a fost răspunsul, „ne-am săturat de această mascaradă”; Françafrique încă funcționa. Începînd cu anul 2020, în Africa francofonă au avut loc opt răsturnări de guvern. Iar Franța solicită rutinier reinstalarea în funcție a politicienilor „aleși”. Cei care critică puciurile militare nu observă că tineretul african e, de fapt, cel care s-a săturat de cumetria dintre politicienii lor și o Franță aflată sub semnul Françafrique.
Pentru Catherine Colonna, ministrul de Externe al Franței, Françafrique „a murit de mult”. La celălalt pol, titlul unei istorii de peste o mie de pagini a Françafrique, scrisă de un colectiv de autori francezi, e Imperiul care nu vrea să moară. Ceea ce ne amintește de o notiță – transmisă de Nicolas Chamfort – publicată într-o foaie a vremii de un jurnalist din secolul al XVII-lea: „Potrivit unora, Cardinalul Mazarin a murit – alții spun că încă trăiește. Eu nu-i cred nici pe unii, nici pe ceilalți”.
Wolf Lepenies, sociolog și politolog, fost rector al Wissenschaftskolleg zu Berlin, este profesor emerit la Freie Universität Berlin.
traducere de Matei PLEŞU
