(In)dispensabilitatea valorilor
Unii șefi obișnuiesc să le atragă atenția subordonaților că „nimeni nu este de neînlocuit”. Nu este o zicere prea înțeleaptă, dar a ajuns să circule destul de mult. Ca avertizare (sau ca amenințare), poate să aibă adesea efectul scontat. Îndeosebi cei cu gîndirea militărească judecă în felul acesta, adică „marii strategi”. Pe front, dacă pierzi un soldat, îl înlocuiești imediat cu un alt soldat. (Să zicem că așa e, făcînd abstracție de amănuntul că unii soldați sînt mai bine pregătiți decît alții și pot face diferența în luptă.) La un moment dat, am întîlnit și o replică (atribuită nu mai știu cui), pe care o reproduc aproximativ: „Dacă nimeni nu este indispensabil, atunci înseamnă că sîntem cu toții de prisos”...
De la Petru Creția (dintr-o emisiune televizată, în dialog cu Iosif Sava) mi-a rămas în minte o altă idee: Totul se organizează ierarhic în lumea aceasta; și, cu cît ești mai sus în ierarhie, cu atît ești mai greu de repetat (și, în consecință, mai greu de înlocuit). Firește, eminentul clasicist avea în vedere și ierarhiile stabilite după criterii valorice.
„Însă cum ne dăm seama că ne aflăm în prezența valorilor?”, mă întreabă obișnuitul meu interlocutor. „Se poate vorbi, într-adevăr, de o «intuiție a valorii»?” Ei bine, aceasta nu este (cum cred unii) o chestiune de „feeling”. Intuiția cu pricina este cunoaștere veritabilă și, ca orice cunoaștere autentică, implică recunoașterea. Iată de ce nu strică să dăm atenția cuvenită cuvintelor lui Hegel, pe care marele filosof german le-a scris dedesubtul unui portret al său (realizat de pictorul Wilhelm Hensel în 1829): „Unsere Kenntnis soll Erkenntnis werden. Wer mich kennt, wird mich hier erkennen” („Cunoașterea noastră trebuie să devină recunoaștere. Cine mă cunoaște mă va recunoaște aici”).
Așadar, înveți în timp (fie prin studiu temeinic, fie în urma experienței proprii) ce anume este valoros și devii astfel capabil să recunoști imediat, la rîndu-ți, valoarea atunci cînd o întîlnești. Așa se face că doar cei care trăiesc în preajma valorilor, cei care le frecventează, cei care le cunosc cu adevărat și le apreciază pot să afirme despre ceva ori despre cineva că reprezintă o lucrare ori o operă de valoare sau un artist de valoare, un om de știință valoros ș.a.m.d. În rest, lumea este plină de oameni care nu au venit în contact cu marile valori (și nici nu încearcă), dar care rămîn cu gura căscată în fața unor indivizi insignifianți sau a unor impostori mai mari sau mai mici, ajungînd (realmente impresionați) să-i considere pe aceștia din urmă „valori”, „genii” și altele asemenea.
„Mă rog, așa o fi...”, intervine partenerul meu de dialog. „Îmi pare, totuși, că nici arta nu mai e ce-a fost și, mai mult decît atît, observ că gustul estetic al unora e de-a dreptul îndoielnic. De fapt, am impresia că nici criticii de artă nu mai sînt ce erau odată...” Trebuie să precizez că această constatare este deja cam veche. Bunăoară, acum aproape un secol, deplîngînd „dezumanizarea artei”, José Ortega y Gasset (într-un text din 1925, intitulat Despre critica de artă) afirma cele ce urmează: „Altădată, criticul se putea comporta pur și simplu ca un judecător: pornind de la un cod prestabilit, își pronunța sentința asupra faptului concret. Acel cod preexistent îi lua sub ocrotire hotărîrile și-i punea la adăpost criteriul. Dar arta vremii noastre, de la sfîrșitul impresionismului în pictură și al simbolismului în poezie, duce lipsă de coduri confirmate. Criticul e silit să acționeze sub cerul liber și în afara drumurilor bătute; în momentul în care judecă o operă e obligat să-și cucerească și autoritatea pentru legea generală pe care o aplică. Observați că, exceptînd știința, așa se întîmplă în toate domeniile vieții noastre” (trad. de S. Mărculescu).
De altminteri, aspectul în cauză fusese remarcat de Ortega chiar și mai timpuriu. În Meditații despre Don Quijote (din 1914), cu referire la o anumită epocă istorică, filosoful spaniol atingea și problema sensibilității (atenuate) a „organului” menit să recunoască valoarea autentică. Merită redat încă un citat din acest important gînditor, de vreme ce este în consonanță și cu cele amintite (mai sus) dinspre Petru Creția: „Pe măsură ce se suprimă în perspectiva valorilor cele cu adevărat superioare, se înalță la această demnitate următoarele. Inima omului nu îngăduie un vid de valori supreme. Cu alte cuvinte, același lucru spune și vechiul proverb: «În țara orbilor chioru-i împărat». Rangurile sînt treptat ocupate în mod automat de lucruri și persoane din ce în ce mai puțin compatibile cu ele. În epoca Restaurației s-a pierdut sensibilitatea pentru tot ce este într-adevăr puternic, excelent, deplin și profund. S-a atrofiat organul care avea misiunea să vibreze la genialitatea cotidiană. A fost, cum ar spune Nietzsche, o epocă de perversiune a instinctelor de valorificare. [...] Movilele s-au umflat cît dealurile și Núñez de Arce a trecut drept poet. [...] De bună credință, oamenii aceia [= criticii epocii; nota mea, Cr. M.] aplaudau mediocritatea fiindcă nu încercaseră experiența lucrurilor profunde” (trad. de A. Ionescu).
Cristinel Munteanu este profesor. univ. dr. habil. la Facultatea de Comunicare și Relații Internaționale, Universitatea „Danubius” din Galați; doctor în filologie și doctor în filozofie, afiliat (ca îndrumător de doctorat) la IOSUD – Universitatea din Pitești.
