Detalii (la sfert... de secol)

Astă-vară, pe cînd mă întorceam dintr-o scurtă vacanţă la mare, lăfăit pe bancheta din vagonul aproape gol al trenului care mă ducea spre casă, în fereastra însorită pe care priveam absent, după mai multe peisaje largi şi profunde, a apărut brusc o mică pădure alergînd înapoi, dar atît de aproape, încît aş fi putut atinge cu mîna acel „Şi dacă ramuri bat în geam...“, trezit deodată la viaţă de prin cotloanele memoriei. 

Să fi fost starea de euforie contemplativă de după efort (căci, ca să ajung la trenul care pleca din Constanţa, pedalasem toţi cei aproximativ 50 de kilometri din Vama Veche) sau poate persistenţa impresiei halucinante pe care, noaptea precedentă, chiar înainte de culcare, o geamandură portocalie, suspendată în întuneric de Cineva (mînă de artist) într-unul dintre oţetarii foşnitori din curtea Casei cu Olane, mi-o lăsase, cert este că, plonjat pe neaşteptate în marea aceea de copaci alergători, au venit întrebările. 

M-am trezit gîndindu-mă aşa: în mod evident, trenurile româneşti nu mai sînt ce-au fost. E evident mai multă curăţenie, banchetele şi în general mobilierul par noi, mult mai puţine closete put cu adevărat, cu putoarea aceea năucitoare din trenurile adolescenţei mele, şinele sînt în general schimbate, plecările şi uneori chiar şi sosirile se respectă la minut, la ghişeu, în Constanţa, o casieră amabilă avea un vocabular de-a dreptul elevat, din tren se zăreşte, ca într-un SF, autostrada, pămînturile vizibil mai intens şi mai sistematic lucrate, avem smartphone-uri, tablete, laptopuri, informaţia circulă cu viteza luminii şi toate noutăţile tehnologice, artistice şi care or mai fi în lume ajung în cîteva săptămîni sau luni şi la Bucureşti, interacţionăm de la egal la egal, fără complexe, cu toţi europenii, mergem la Viena şi la Paris tot atît de uşor ca la Sinaia sau Dolhasca, mai nou avem şi hîrtie igienică cu tub dizolvabil (nici nu mai e nevoie să te oboseşti să te deplasezi ca să-l arunci la gunoi, îl arunci în closet, tragi apa şi gata – ce ne-am mai putea dori?)... ţara avansează, evoluează, fără îndoială. 

Eram pe punctul să mă las invadat de mîndrie, cînd a venit întrebarea: dar cum? Cum de a fost, totuşi, cum de este posibil aşa ceva? Să fie oare meritul aceluiaşi popor care, după eroismul impresionant pe care l-a dovedit în Decembrie ’89, nu a mai putut „dormi liniştit“ decît după evacuarea acelor „elemente de-a dreptul fasciste, grupuri organizate, de elemente incitate, multe din ele drogate...“* (printre care m-am aflat şi eu) şi împodobirea cu panseluţe a Pieţei Universităţii? (Vorba doamnei Ponta: „Bine mă, Victor, de-aia am mîncat noi bătaie pe 13 iunie?“). Care striga „IMGB face ordine“? (Care IMGB şi care ordine?) Care vibra de indignare la halucinaţia potrivit căreia la sediul ţărăniştilor se tipăreau dolari falşi? Care astfel oripila, pe bună dreptate, întreaga opinie publică şi bunul-simţ al Occidentului? Să mă fi înşelat eu atît de jalnic în acel iunie ’90, cînd, la cei 23 de ani ai mei de atunci, privind ce se întîmplă în jur, mi-am zis că ţara e definitiv condamnată la beznă, cel puţin pentru tot restul vieţii mele? Există un moment (care să-mi fi scăpat mie) în istoria ultimilor 25 de ani, cînd poporul ăsta a zis „Stai aşa, hai să ne suflecăm mînecile şi să ne punem pe treabă“? Am avut noi aici, pînă acum, un „cult“ al lucrului bine făcut? Aşadar, chiar căpuşată de marii infractori, cu gulere mai mult sau mai puţin albe, în toţi aceşti ani (şi care abia acum, după un sfert de secol, au început să cadă), România ajunge bine mersi, încet-încet, din urmă, ţările occidentale? 

Astăzi, la distanţă de cinci luni de la imersiunea mea feroviaro-talasso-selvică, şi la o lună după alegerile din 16 noiembrie, trebuie să recunosc că nu mai văd lucrurile în aceeaşi lumină. Îmi dau seama acum cît de relativ este totul şi mai ales cît de încet se urneşte istoria în raport cu aşteptările individului şi cît de mult depinde ea de detalii imprevizibile. Istoria, care uneori pare a nu fi altceva decît o moluscă uriaşă, care înaintează încet, aproape imperceptibil şi doar prin alunecare pe un fel de materie gelatinoasă alcătuită din micile noastre indignări, speranţe, aşteptări, spirite, vieţi malaxate... Pentru că iată,

detaliu, poate nu chiar imprevizibil (vorba lui Sebastian Ghiţă: „Am fost nişte fraieri!“) a făcut ca, după 25 de ani de la deziluziile din ’90 şi blazarea cronică ce a urmat, acelaşi popor, în frunte, de această dată, tocmai cu acele „elemente de-a dreptul fasciste, grupuri organizate, de elemente incitate, multe din ele drogate...“, pe care le credeam reduse la tăcere pentru vecie, să reuşească în noiembrie ceva care ne-a redat în mod aproape miraculos, nouă şi Occidentului, încrederea, aproape intactă din Decembrie ’89, în această ţară, iar mie bucuria de a mă mişca şi respira din nou normal printre semenii mei, fără stinghereală sau resentimente. Să dea Dumnezeu ca această stare de lucruri să dureze cel puţin tot pe-atît, iar noi... să fim sănătoşi. Pentru că, aşa cum spunea Nichita, „O călătorie lucidă în real te poate îmbătrîni. Numai o călătorie în ideea de real te modifică şi te face să fii adolescentul etern. Dar ideea de real este însăşi Arta.“  

Şerban GEORGESCU

* Din cuvîntarea lui Ion Iliescu în faţa minerilor, Bucureşti, Romexpo, 14 iunie 1990, vezi

, minutul 0,50.  

Foto: wikimedia commons