Coran (o paranteză)

Publicat în Dilema Veche nr. 509 din 14-20 noiembrie 2013
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Într-o conversaţie pe care am avut-o recent la o terasă, în faţa unei sticle cu bere, un bun prieten m-a întrebat, la un moment dat: „Şi... ce mai citeşti?“ „Coranul“, am răspuns. Descoperisem la un tîrg de carte o traducere în română făcută de arabi – mai precis, de Liga islamică şi culturală din România (Editura Islam, ediţia a VI-a, 2013), o cărticică mică, dar încîntătoare nu doar prin aspectul grafic al coperţilor şi paginilor, ci şi prin stilul de exprimare complet diferit de cel al traducerilor româneşti pe care le citisem anterior. O română perfectă, prin care răzbate, totuşi, nealterat, spiritul celor 1001 de nopţi. O carte scrisă în română de oameni care simt arăbeşte. „Vezi să nu te converteşti“, a fost singura observaţie a prietenului meu pe acest subiect, amuzat, probabil, de entuziasmul argumentaţiei mele. După care conversaţia noastră şi-a văzut liniştită de drumul ei.

Deşi făcută probabil în glumă, observaţia m-a pus pe gînduri. Să mă „convertesc“? La ce bun? M-ar ajuta în vreun fel să-mi schimb eticheta de „creştin“, care mi-a fost aplicată la naştere, cu o alta?  

Şi atunci, cum să mă „convertesc“? Mă convertesc şi ader la anumite idei exprimate în mahomedanism, taoism, creştinism, budism, hinduism, cioranism, baudelaireism, eliotism etc., care, prin elocvenţa şi forţa cu care au fost formulate şi aşternute în scris, îmi întreţin legătura cu ideea de divinitate, sînt de natură să-mi reînvie şi să-mi consolideze anumite senzaţii, anumite amintiri, lumini mai mult sau mai puţin clare, din lumea din care vin şi în care probabil mă voi întoarce.  

În ce mă priveşte, recunosc valabilitatea etichetelor religioase aplicate comunităţilor, dar am mari îndoieli în ce priveşte relevanţa acestor etichete aplicate la nivel individual.

În fond, o comunitate, ajunsă la stadiul de neam sau de rasă, nu este, decît „un rahat imens, prin care fojgăie gîndaci de bălegar şi din care, ici-colo, răsar flori diafane, o adunătură care se scufundă, şi indivizi care se ridică, imprevizibil, un spaţiu abandonat şi oameni care sfinţesc locul“, aşa cum spune Vintilă Mihăilescu despre neamul românesc, în lucrarea sa cu neobişnuitul titlu Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. (Perfect valabil, de altfel, pentru orice neam şi pentru orice colectivitate care a atins un nivel cantitativ notabil.) Şi asta poate tocmai pentru că o comunitate, luată în ansamblul ei, nu poate depăşi, in corpore (supărătoare insistenţă), nivelul spiritual de care sînt capabili indivizii care formează majoritatea sa numerică, pe cînd sufletul individual poate, în anumite cazuri, prin efort propriu, să dobîndească, încă din timpul vieţii, hlamida împăratului.

În orice neam există o majoritate covîrşitoare de necredincioşi şi o minoritate firavă de credincioşi, care, în general, sînt tăcuţi. Dacă e vorba să mă convertesc, m-aş converti la această minoritate, ai cărei membri trăiesc răsfiraţi pretutindeni – la Dolhasca, în India, în Tapir, în Siberia, în arhipelagul Sfîntul Vincenţiu şi Grenadine, sau în străfundurile junglei –, dar care ar fi sensul? Să facem echipă ca să ne luptăm cu cine?

Citind această variantă a Coranului, mi-a apărut ca extrem de plauzibilă posibilitatea ca esenţa ideii de religie să se reducă la această întrebare simplă: „Crezi sau nu în viaţa de după moarte?“

Din acest punct de vedere, există două categorii de indivizi: cei care exclud posibilitatea unei existenţe ulterioare morţii (şi care, în consecinţă, dau totul şi nu se dau înapoi de la nimic în această viaţă – de la „sacrificarea“ vieţii interioare şi autocunoaşterii în tot felul de scopuri care mai de care mai „nobile“, şi pînă la cele mai josnice ticăloşii), şi ceilalţi, care au anumite rezerve. Care îşi impun o anume marjă de siguranţă: „Şi dacă...?“

Nu e deloc greu să crezi că undeva, sus, în afară, în acel „Deschis“ despre care vorbeşte Rilke, există o Entitate superioară acestei existenţe. Orice gunoi uman, chiar şi un politician, crede într-o entitate superioară şi crede nu din nobleţe, ci din instinct. Natura sa interioară de sclav – care îi alimentează şi lăcomia pentru putere – îl duce automat la necesitatea unui stăpîn.  

Ceea ce este aproape inuman de greu de crezut este că tu, individul, te vei regăsi cumva, îţi vei recăpăta cumva simţirea şi conştiinţa, după stopul cardio-respirator de rigoare, într-o altă lume, de altă natură, cu un alt fel de aer sau fără aer, cu un alt fel de lumină sau fără lumină etc. O lume în care nu ai nevoie de corp. Că vei începe să distingi culori, forme şi lumini, entităţi care ţi se adresează, care te conduc pe anumite trasee, la anumite destinaţii, că vei avea din nou senzaţii, trăiri etc.

Mahomed este stupefiat, disperat, revoltat, profund dezamăgit de obtuzitatea acestei prime categorii. În Coran o arată în nenumărate locuri, din care nu amintesc decît două:

„Cei care nu nădăjduiesc în întîlnirea cu Noi şi se simt mulţumiţi de viaţa lumească şi se simt în siguranţă în ea – aceştia vor avea ca sălaş Focul pentru ceea ce ei au agonisit.“ (10:7)

Şi: „Viaţa aceasta e doar o joacă, o glumă, o podoabă, goană după laudă între voi şi după înmulţirea averilor şi a copiilor.“ (57:20)

Întîmplarea face ca, la scurt timp după încheierea lecturii acestui Coran şi după discuţia cu amicul meu, să-mi cadă în mînă Reflexiile şi maximele lui Vauvenargues, care, la pagina 386, aduce un argument neaşteptat:

„Pasiunile şi gîndurile mele mor, dar doar pentru a renaşte. Eu însumi mor zilnic în patul meu, dar doar pentru a căpăta o nouă prospeţime. (...) Cînd văd că prin puterea vie a sufletului meu pot readuce la viaţă gînduri de mult apuse, înţeleg că Cel care a făurit trupul meu poate, cu atît mai mult, să-i redea fiinţa. Vorbesc, şi sufletul mi se trezeşte: acele imagini moarte par să mă audă şi chipurile lucrurilor trecute îmi apar ascultătoare în faţa ochilor. (...) O, Tu, Suflet Nemuritor al lumii, tot astfel, glasul tău binevoitor îşi va striga creaţiile iar pămîntul cuprins de teamă va da înapoi tot ce a prădat.“

Nu-mi rămîne decît să exclam, odată cu el: „Cît de generoşi sîntem cînd e vorba să ne lipsim de dorinţa de autodesăvîrşire!“

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cît timp mai dăm vina pe părinți?
Cu sau fără terapie, o idee posibil cîștigătoare ar fi acceptarea părinților noștri, dacă îi mai avem, așa cum sînt. Ei nu se mai pot schimba. Noi, însă, da.
Zizi și neantul jpeg
Tot de toamnă
Tot în compunerile de toamnă își aveau mereu locul și păsările călătoare.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Noua limbă de lemn. Cu drag!
Pupici, frumi, grădi, lunițe. Am „evoluat” de la clasicele diminutive și alinturi de cîrciumă de tipul „Ce fel de ciorbiță?”
E cool să postești jpeg
O lume ipotetică
cu cît ne percepem ca fiind mai valoroși, cu atît vom considera că merităm o viață bună și vom fi mai încrezători în propriile forțe.
p 20 WC jpg
Apărătorul credinţei ori apărătorul credinţelor?
Spiritul anglican, spunea istoricul dominican Guy Bedouelle (Revue française de science politique, 1969), poate fi caracterizat prin două calităţi: fidelitate faţă de tradiţie şi toleranţă.
Theodor Pallady jpeg
Predoslovie postmodernă
Orice mărturisitor al creștinismului este în criză de timp și de timpuri! Nu-și mai poate apăra credința într-o nișă cimentată, întorcînd spatele lumii, așa cum trăiește și gîndește ea astăzi, în secolul al XXI-lea.
p 21 WC jpg
PREVI (2)
Este PREVI un succes sau un eșec? După peste patru decenii de la darea în folosință, nici o familie nu a părăsit locuința ocupată, ci, dimpotrivă, a mărit-o și a modelat-o prin prisma utilizării ei.
p 24 S M Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
La 88 de ani, a murit actrița Louise Fletcher al cărei chip va rămîne pentru totdeauna în memoria iubitorilor de film drept imaginea rece de-ți îngheață sîngele a sorei-șefe Ratched din Zbor deasupra unui cuib de cuci, capodopera lui Milos Forman din 1975.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ne vedem în zona de confort
Poate, în loc să ne păcălim că sîntem oameni liberi pentru că nu-l cunoaștem pe „trebuie“, am putea s-o ascultăm, din cînd în cînd, pe Nina Simone și să ne fie mai puțin frică.
Zizi și neantul jpeg
Greierele și furnica
După revoluție, mentalitățile au început să se schimbe, slavă Domnului. Ne-am dat seama, măcar, că nu putem fi cu toții furnici. Și că își au și greierii rostul lor, și chiar grăunțele lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Găina care năștea pui vii – cum recuperăm anii ’90? –
Citiți Scînteia tineretului de prin anii ’70, să vedeți acolo ce condeie! Ce stil! Dacă ștai cum să te strecori puteai să faci presă adevărată, ba mai mult decît atît, literatură!”
E cool să postești jpeg
Votant la 16 ani?
Totuși, în toate aceste discuții pro și contra nu există de fapt argumentul de la care ar trebui să plece, în mod firesc, întreaga dezbatere: vocea adolescenților. Vor ei să voteze?
p 20 Fragii salbatici jpg
Visul adevărat. Două întrebări ale lui Marin Tarangul
Materia spiritului nu este o țesătură de concepte, ci o adîncime a lucrului însuși, acolo unde acesta își descoperă chipul, împreună cu rădăcina, posibilitățile și înrudirile lui esențiale.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Din nou despre Augustin
Știința despre Treime, desigur, prin care inclusiv filosofia ciceroniană cunoaște o paradoxală supraviețuire.
p 24 1 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Nouă autovehicule parcate în curtea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din Bacău, pe strada Ghioceilor, au luat inexplicabil foc în noaptea de joi spre vineri. Pentru a nu știu cîta oară, La Bacău, la Bacău, într-o mahala, / S-a ’ntîmplat, s-a ’ntîmplat / O mare dandana
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cîți prieteni v-au mai rămas?
Generația mea, formată în comunism și imediat după, nu a fost învățată să-și facă din prieteni o familie.
Zizi și neantul jpeg
Primul an
Nu mă recunoșteam, nu recunoșteam familiarul în comportamentele colegilor și profesorilor mei.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Prima mea călătorie
Aș vrea să vă spun că ceea ce am cîștigat în prima mea călătorie „adevărată” va dura pe termen lung, însă mi-am dat seama încă din primele zile ale întoarcerii că nu va fi așa.
E cool să postești jpeg
Anularea gîndirii
„Dacă ar fi fost rasist, Karl May nu i-ar fi lăsat pe Winnetou și Old Shatterhand să devină frați de cruce”.
p 20 WC jpg
Două modele ale diversităţii religioase
Cînd coexistenţa religiilor e privită în lumina Sursei lor transcendente, ea poate deveni întîlnire în cunoaştere.
Theodor Pallady jpeg
Un capitol tainic de Filocalie siriacă
Prea multe nu știm despre viața sfîntului Isaac Sirul, iar datele disponibile se pot consulta în volumul recenzat aici.
Rivero y Compania in Calle Tetuan Old San Juan   DSC06841 jpg
PREVI (1)
Importanța experimentului PREVI este majoră nu numai pentru arhitectura socială participativă, în particular, ci pentru arhitectură în general.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Din cauza porțiunilor de drum decapat, mai mulți bicicliști participanți la Turul României s-au accidentat, căzînd de pe biciclete în zona Ambud-Petin din județul Satu Mare.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Așteptați, reconfigurăm traseul
După 16 ani în care aproape m-am identificat cu locul de muncă și n-am făcut mai nimic în rest, vîrsta de mijloc care începe mai mereu cu 4 și care se apropia mă speria cumplit.

Adevarul.ro

Fosa septică din Alunu - Vâlcea în care a murit un elev în 2014 Foto Adevărul
Obligația pe care o au românii care dețin fosă septică. Amenzile pornesc de la 5.000 de lei
O lege nouă îi obligă pe proprietarii de fose septice să se înscrie în Registrul de Evidență a Sistemelor Individuale Adecvate pentru Colectarea și Epurarea Apelor Uzate. Termenul limită este 30 octombrie 2022.
Adrian Nastase FOTO Inquam Photos/Octav Ganea
Adrian Năstase a pierdut la CEDO procesul cu statul român privind judecarea dosarului Zambaccian
CEDO a respins în unanimitate cererile fostului premier, drept inadmisibile, după ce Adrian Năstase și soția sa au reclamat că le-au fost încălcate drepturile în judecarea dosarului.
stela si arsinel jpeg
Legatura deosebită dintre Arșinel și Stela: detalii mai puțin cunoscute despre cuplul de aur al scenei românești
Cuplul de aur al scenei românești Alexandru Arșinel și Stela Popescu s-a format la finalul anilor '70. După moartea fulgerătoare a Stelei Popescu în 2017, joi lumea teatrului a rămas și fără Alexandru Arșinel, care a murit la vârsta de 83 de ani.

HIstoria.ro

image
„Historia Special”: 100 de ani de la încoronarea regilor României Mari
„Historia Special”: 100 de ani de la Încoronarea de la Alba Iulia
image
Care este importanța strategică a Insulei Șerpilor?
De mici dimensiuni, având doar 17 hectare, Insula Șerpilor are cu toate acestea o importanță geostrategică semnificativă. Controlul insulei și al apelor înconjurătoare afectează toate rutele de navigație care leagă Ucraina de restul lumii.
image
Cum era la ora de istorie ținută de I.L. Caragiale?
Ca mulţi alţi literaţi, Ion Luca Caragiale a avut o pasiune pentru istorie, inclusiv pentru cea naţională. Blamat de unii încă din timpul vieţii pentru că, în scrierile sale, s-ar fi relevat drept anti-român, el a avut, uneori, o viziune romantică (dacă nu chiar idilică) asupra trecutului neaoș.