Cu bicicleta la Troia – sau Mica Iliadă pe două roţi

– partea a doua –

Navigînd pe asfalt topit

Dimineaţa strîng totul şi plec spre următoarea mea destinaţie: Uzunköprü. Peste tot şoselele sînt în lucru: se extind la două benzi pe sens. Ce le deosebeşte de autostrăzi este faptul că la mijloc sensurile sînt despărţite de un şanţ de beton în V şi nu de bare de protecţie. Mai bine de jumătate din drum merg efectiv pe asfalt topit. Cauciucurile scot un sunet ca şi cum aş merge pe ploaie. Opresc şi nu-mi vine să cred: cauciucurile mele sînt pline de asfalt topit pe care s-au lipit mii şi mii de pietricele mai mici şi mai mari, aşa cum se lipesc alunele pisate de crema de pe tort. Aproape de capătul puterilor, la un moment dat îmi aduc aminte de cort şi îl arunc la marginea drumului. Diferenţa se simte imediat în pedale. La Uzunköprü aerul parcă fierbe. La propriu şi la figurat. Oraşul e foarte aglomerat, străzi înghesuite, mulţi negustori ambulanţi, nelipsitele strigăte ale muezinilor.

Marea!

Am plecat din Uzunköprü înainte de răsăritul soarelui către Çanakkale, destinaţia finală. La scurtă vreme, însă, schimbătorul din faţă mi se defectează. Nu reuşesc să îl repar, aşa că la fiecare pantă cobor de pe bicicletă şi mut lanţul de pe foaia întîi pe foaia a doua cu mîna. Pe foaia a treia era imposibil chiar şi cu mîna. După vreo două ore de mers, schimbătorul îşi revine inexplicabil. O adevărată minune, dat fiind că am de întîmpinat dealuri nesfîrşite, foarte severe. La un moment dat, la vreo 25 de kilometri după oraşul Keşan, după o căţărare epuizantă, mă gîndesc foarte serios să abandonez şi să fac autostopul, dar pe partea dreaptă văd ca prin vis o curte cu oameni. E un fel de staţie de mecanizare, cu cîteva camioane parcate. Scot bidonul din bagaj şi îl arăt, cerînd apă. Imediat unul din muncitori vine la gard şi mi-l ia. Din spatele lui, alt individ, probabil şeful, îmi face semn să intru în curte. Ocolesc mult, intrarea era cu vreo 100 de metri mai în faţă. Beau aproape pe nerăsuflate doi litri de apă. Vorbim prin semne, le spun că vin din România, mă privesc admirativ, îmi oferă ceai cu zahăr (o adevărată binefacere) şi o ţigară. Îmi spun că nu mai am de urcat, doar de coborît, veste care mă înviorează de-a binelea. Mă odihnesc mai bine de o oră, plec complet refăcut. Constat că într-adevăr era ultimul deal pe care îl aveam de urcat. Urmează o coborîre vijelioasă de vreo cinci kilometri, în care la un moment dat am depăşit 80 de kilometri la oră, şi-mi dau deodată seama de un adevăr incontestabil: pe bicicletă atingi viteza maximă numai şi numai cînd nu pedalezi.

Pînă la Gelibolu drumul e drept. Am scăpat de urcuşuri, dar nu şi de căldura sufocantă. Traficul se intensifică vizibil, însă am acostament destul de lat. La un moment dat, pe toată partea dreaptă a corpului simt o răcoare neaşteptată, ca un frison. Poate e o problemă de circulaţie a sîngelui. Ridic capul şi văd marea. Marea Egee. Toată oboseala dispare.

Traversarea Dardanelelor. De trei ori

Cînd mă apropii de Gelibolu, văd un indicator de feribot, ceea ce mă miră pentru că pe hartă nu apărea aşa ceva, iar planul meu era să trec cu feribotul abia la Eceabat. Mă hotărăsc să-l iau, totuşi, cu speranţa că m-ar putea duce pînă la destinaţia finală. La bord cunosc un individ mic de înălţime, îmbrăcat sărăcăcios, care susţine că ştie franceză şi că e profesor. Îl întreb dacă nava merge într-adevăr pînă la Çanakkale. Îmi confirmă din cap şi adaugă mai multe explicaţii pe care nu le înţeleg. Vorbeşte mai mult turcă şi din cînd în cînd mai spune şi cîte un cuvînt în franceză. După o călătorie de vreo jumătate de oră, nava acostează pe malul celălalt, în dreptul oraşului Lapseki. „Francezul“ coboară şi îmi face semn să rămîn la bord. După ce nava pleacă din nou, observ însă că se îndreaptă exact în direcţia din care a venit, adică înapoi spre Gelibolu. Încerc să cer explicaţii unui steward de pe punte, îi arăt biletul pe care scrie clar „Çanakkale“, dar îmi face semn că nu. Ridic tonul, tipul ridică şi el tonul şi îmi arată ceva cu gesturi largi către malul pe care tocmai îl părăsisem. Un tînăr turc care aştepta la volanul maşinii sale asistă la discuţie şi îmi explică, într-o engleză foarte aproximativă, că feribotul nu face decît curse dus-întors între Gelibolu şi Lapseki. Atunci de ce scrie „Çanakkale“ pe bilet? Nu ştie să îmi explice, dar este atît de amabil încît îi telefonează unui unchi al său, care vorbeşte fluent engleză şi care îmi explică să rămîn la bordul navei, să mă întorc la Lapseki şi să continui drumul pe mal, pînă la Çanakkale, pentru că mai am doar 30 de kilometri, oricum mult mai puţin decît aş fi avut de străbătut pe celălalt mal, între Gelibolu şi Eceabat. Şi iată cum am traversat eu Dardanelele de trei ori la rînd în aceeaşi zi.

Cucerirea Troiei…

Şoseaua de la Lapseki la Çanakkale era acoperită în totalitate de griblură necompactată, pe care şoferii grăbiţi m-au făcut să o simt din plin pe pielea mea. Am mers încet şi am căutat să urmez cît de cît banda de vopsea care marca acostamentul, singura porţiune de drum unde pietricelele erau oarecum compactate. La un moment dat, pe dreapta drumului văd un grup de ţărani care vînd fructe. Cer puţină apă şi, după ce beau, o ţărancă îmi dă gratis o piersică imensă şi foarte dulce, pe care nu cred că o voi uita vreodată. Tot drumul am avut de urcat şi de coborît dealuri. În sfîrşit, pe la ora 8 seara, din vîrful ultimului deal văd în zare, pe dreapta, la malul mării, oraşul, destinaţia mea finală. Cobor de pe bicicletă şi încep să ţopăi şi să chiui de bucurie în vacarmul asurzitor de pe şosea, după care o iau vijelios la vale.

Pe urmele lui Leandru

După mai multe bîjbîieli pe străzile oraşului şi recepţioneri de hotel care îmi comunicau, cu zîmbetul pe buze, „35 euro“, „uan handrăd lira“, „eiti iuro!“ etc., ajung la o pensiune pentru studenţi pe care mi-o notasem de pe Internet. Cu 12 euro pe noapte primesc o cameră cu fereastră, dar zidită (!), şi cu baia pe culoar. Cobor imediat să cer altă cameră, dar nu obţin decît un ventilator. Tipul de la recepţie, Murat, e bine intenţionat, dar toate camerele sînt ocupate. A doua zi am primit o cameră cu vedere chiar spre mare (mai exact către Helespont, adică Dardanele). Dimineaţa, în timp ce-mi beam ceaiul, nu-mi venea să cred că nu mai trebuie să pedalez. Las bicicleta la un service, vizitez muzeul de arheologie din oraş şi fac o baie prelungită în Dardanele, cu gîndul la legenda lui Leandru şi Hero. Distanţa dintre maluri nu e aşa de mare cum mi-o imaginam, dar la 100-150 de metri de mal curentul submarin se face simţit imediat, aşa că mă întorc rapid. Poate că eroul lui Ovidiu s-a înecat mai degrabă din această pricină şi nu din cauza furtunii…

Mai tîrziu îmi recuperez bicicleta, prilej cu care cunosc un alt Murat, un student, biciclist pasionat, care se arată încîntat de expediţia mea şi mă invită la o excursie în împrejurimi şi o baie pe o altă plajă, undeva la zece kilometri de oraş. Este student la fizică la Universitatea din oraş. Vorbim despre astronomie, religie, femei, război. Îi spun că pe toate drumurile pe care le-am parcurs prin Turcia am întîlnit neaşteptat de multe unităţi militare, păzite de santinele înarmate pînă în dinţi. „E ceva normal, aşa a fost întotdeauna“, îmi răspunde. „Aici, dacă sînt probleme, la faţa locului soseşte armata, nu poliţia. Poliţia e mai mult pentru turişti.“ Trecem prin nişte livezi şi culegem mere mari şi bune. La întoarcere, fac pană la roata din faţă. Pipăi cu atenţie cauciucul şi descopăr cauza: un spin de trandafir. Restul de zece kilometri îi fac pe jos.

Sub asediul turiştilor

Seara, la recepţie, îmi rezerv pentru a doua zi dimineaţa un loc la microbuzul care face turul Troiei (cu ghid) şi la cel cu destinaţia Istanbul (nu există legături directe cu România din Çanakkale), care pleacă după-amiază la 17,45.

La Troia, ruinele sînt invadate de turişti. Nenumărate mici turme păstorite de cîte un ghid care turuie mecanic texte învăţate pe de rost. Balamucul e total, dar toţi se prefac că e absolut normal: turiştii, cu feţe marcate de intensitatea momentului, ascultă în extaz tot ce le livrează ghizii plictisiţi şi afectaţi. Aflu, mai mult din informaţiile afişate pe panourile explicative, că celebrul cal postat la intrare e fals şi că cel autentic (dacă a existat într-adevăr) nu a fost (încă) descoperit. Ar fi, totuşi, şanse, pentru că, potrivit arheologilor, nu a fost scoasă la lumină decît 10% din suprafaţa estimată a cetăţii.

„Eu, şi de la oaste“

La întoarcere îmi recuperez bicicleta, bîntui prin oraş, vizitez bazarul şi mănînc, printre altele Gözlem, un fel de clătită cu tot felul de sosuri şi legume. Ajungem la Istanbul pe la miezul nopţii. Microbuzul mă lasă chiar la piciorul zidului de la Moscheea Santa Sofia, impunătoare şi splendid luminată. Pe o străduţă, în apropiere de moschee, găsesc o pensiune care îmi convine.

Înaintea plecării către Bucureşti, am puţin timp să vizitez Santa Sofia, Moscheea Albastră, Palatul Topkapi şi să mă plimb pe malul Bosforului. Ceva mai tîrziu, găsesc destul de uşor autogara de la Avrupa Bazar. Am noroc, autocarul e pe jumătate gol şi am loc suficient la bagaje pentru bicicletă. Biletul este 50 de euro şi nu se percepe supliment pentru bicicletă. După un drum de aproape 12 ore, ajung cu bine la Bucureşti, sîmbătă, 21 august, la ora 3 dimineaţa. Trecuseră exact nouă zile de la plecarea de acasă.

Şerban Georgescu este jurnalist freelancer.

Foto: Ş. Georgescu