Plimbare cu Ronnie O’Sullivan la curtea lui Lorenzo Magnificul
Rar mi-a fost dat în ultima vreme să aud din partea unei mari personalități a momentului o declarație care să fie în același timp și provocatoare, și inteligentă, și elegantă. Și cu atît mai puțin din domeniul sportului. Dar iată că neobișnuitul campion de snooker Ronnie O’Sullivan reușește să ne surprindă din nou. Într-un interviu redat recent de revista People, omul se arată extrem de îngrijorat că, deși de ani buni nu se mai antrenează la potențial maxim și nici nu mai participă cu regularitate la marile concursuri, continuă să cîștige pe bandă rulantă toate competițiile la care e prezent. "Eu apar doar la evenimentele mari și cîștig, deși nu întotdeauna joc bine. În general, nu poate fi în regulă ca un jucător part-time cum sînt eu să vină și să se impună la toate turneele! Dacă eu am 38 de ani, nici nu prea mă antrenez la nivel înalt, dar tot cîștig multe întreceri, înseamnă că ceva e greșit în această disciplină", spune recentul cîștigător al Masters-ului Țării Galilor și, printre altele, deținător a cinci titluri mondiale.
Sigur că aici, în România, cînd auzim așa ceva, primul lucru care ne vine în minte este: „Mamă, ce le-a zis-o! I-a făcut de rahat pe toți! I-a înmulțit cu zero! Bravo lui!” Sau dimpotrivă: „Hai, bă, că prea tare se crede ăsta. Și-a luat-o în cap.” Dar pentru că vorbim despre spusa unui om care vine din cultura anglo-saxonă, acolo unde virilitatea polemică nu se demonstrează doar în lupta cu orice mijloace dintre indivizi, ci și (mai ales) în lupta pentru idei și principii, eu unul cred că aici este vorba de mult mai mult.
Dacă am face un scurt exercițiu de gimnastică mentală, am putea observa că însăși Renașterea a fost declanșată de niște oameni străluciți, care însă nu s-au mulțumit cu propria lor strălucire, ci au dorit să schimbe din temelii lumea din jur, care cu stereotipiile, dogmele și turmele ei reușise să-i plictisească și în cele din urmă să-i scoată din sărite. Și asta chiar dacă vorbim despre aceeași lume din care se ridicaseră și în care primiseră consacrarea. Recitesc definiția de dicționar a lui Homo universalis renascentista și zău dacă nu îl văd aici incadrat aproape perfect pe Ronnie: „Om al Renașterii” (Homo universalis renascentista) – caracterizat prin înțelegere ascuțită, deschisă oricărei idei, simț deosebit al frumosului, dorință de afirmare și renume, individualism cu posibilități de dezvoltare multilaterală, adversar al dogmelor și ideilor preconcepute. În aspirația sa spre universalitate, înlătură orice barieră care-i stă în cale, se arată curajos în proiectele sale și plin de forță în acțiune. (...) În contrast cu acesta, nu dispar fanaticii, partizanii unei singure idei, care văd în fiecare reprezentant al unei păreri contrare, nu un adversar de idei, ci un dușman personal ce trebuie anihilat.” (wikipedia.org)
Îmi imaginez că există două tipuri extreme de spirite capabile să declanșeze, la un moment dat, o schimbare a lumii de amploarea celei din Renaștere: la o extremă ar fi tipul insurecțional, plin de idei mărețe, avid de putere și fapte – dar care nu o poate schimba decît în rău, pentru că este mult prea atașat de ea (așa cum bărbatul își poate înnebuni nevasta cu gelozia – și, evident, viceversa), iar la cealaltă extremă – tipul cerebral, detașat, ultraanalitic, capabil de profunzimi insondabile, dar atît de insondabile încît cade în nonacțiune și blazare, mai ales pe măsură ce începe să creadă (și apoi înțelege) că această lume și această viață nu sînt singurele dintre cele posibile. („Sigur că da, vreau să schimb lumea în care trăiesc! Cu o alta!” ți-ar răspunde acesta din urmă la întrebare, cu un rînjet în colțul gurii.)
Undeva între aceste extreme există tipul capabil să realizeze combinația optimă combustibil –aer care să ducă la explozia necesară unei Renașteri – în sens benefic, creator, eliberator. Și cred că acest tip de spirit este cel reprezentat în zilele noastre de Ronnie O’Sullivan. Pentru că el este în același timp suficient de detașat (prin natura geniului său) și în același timp suficient de atașat pentru a crede cu tărie în această viață, în această lume, în propria sa afirmare și consacrare aici și acum, în „disciplina” care l-a consacrat și de a cărei soartă se îngrijorează sincer.
Și, dacă a fost nevoie de 1000 de ani de întuneric pentru a se putea ajunge de la prăbușirea Imperiului Roman la Renaștere, nu știu de cîte sute de ani mai e nevoie pentru a depăși orbirea și autismul în care luminile lumii supertehnologizate pe care o ridicăm în jur ne scufundă încet. Ce este sigur este că dacă vom zvîrli o broască într-o oală cu apă clocotit, ea va sări cît colo și se va salva. Dar dacă o vom pune pe foc într-o oală cu apă rece, pe care apoi o aducem încet la fierbere, ea va muri la fel de încet. Oac!
Foto: Malta Independent
