Dileme teologice

Cînd vine vorba de modul de a citi o carte, am împărtăşit dintotdeauna teoria lui Borges care, într-un interviu acordat către sfîrşitul vieţii, spunea: „În ce mă priveşte, declar că sînt un cititor hedonist. Am citit cărţile pentru emoţia estetică ce mi-o produc şi am lăsat pentru mai tîrziu comentariile şi studiile“, precum şi pe cea (a lui Cioran, dacă nu mă înşel) potrivit căreia, cînd abordezi o carte ce ţi se pare inaccesibilă, trebuie pur şi simplu să treci peste ceea ce nu înţelegi, pînă cînd dai peste un fragment care te face să simţi ceva. 

Pe de altă parte, nu am pus niciodată la îndoială binefacerile studiului sistematic, consecvent, eventual sub supraveghere autorizată, al unei discipline sau alteia, în formarea unui anume mod de gîndire şi a unei perspective mai clare a individului asupra lumii şi a vieţii. Rigorile spiritului academic au, fără îndoială, rolul lor în drumul pe care apucă orice individ interesat să înţeleagă cu adevărat ce se întîmplă cu el şi cu lumea în care trăieşte. Mai ales la începutul drumului.

Nu pot însă să nu observ că de fiecare dată cînd acest spirit academic este administrat (însuşit) în doze excesive, cînd tinde (i se permite) să înlocuiască gîndirea liberă şi chiar bunul-simţ, rezultatele sînt imprevizibile. Şi este foarte trist să vezi cum oameni cu dotări intelectuale şi cunoştinţe excepţionale preferă să se închidă în cutii sau să se zidească, precum Ana lui Manole, în tot felul de teorii şi dogme, uitînd cu desăvîrşire scopul iniţial pentru care plecaseră la drum. („Unde este cunoaşterea pe care am pierdut-o informîndu-ne?“ se întreabă undeva Eliot.)

Am avut prilejul, nu de mult, să port un interesant dialog pe teme literare cu un poet şi dramaturg extrem de talentat, care (întîmplător sau nu) era şi preot. Eram amîndoi membri ai unei comunităţi literare virtuale şi nimic din ce citisem din el şi nici din ceea ce îmi spunea direct în comentarii nu aducea nici măcar de departe a habotnicie sau dogmatism, totul se axa pe trăirile personale, cu o mulţime de observaţii de bun-simţ, puse în operă cu un simţ artistic remarcabil. La un moment dat însă, Paul (aşa se numeşte preotul meu scriitor) a făcut următoarea remarcă: 

„Între un filozof şi un preot nu poate exista dialog, fiindcă, pe de o parte, filozoful se consideră un mic Dumnezeu, în timp ce teologul se consideră doar (sublinierea mea) un intermediar între om şi Dumnezeu.“

Aşa cum mi se întîmplă ori de cîte ori mă aflu în faţa unei afirmaţii atît de categorice şi insinuante în acelaşi timp, mai întîi m-am fîstîcit total. Apoi, am răspuns la fel de categoric – reuşind, fără intenţie, desigur, să blochez total şi definitiv dialogul. 

I-am spus, în primul rînd, că, din cîte citisem pînă atunci (şi pînă acum), mi se pare că filozoful nu se consideră doar pe el însuşi un mic Dumnezeu, ci crede cu tărie în nucleul de divinitate care zace mai mult sau mai puţin adormit în fiecare individ şi că acest nucleu (în sanskrită – Hiranya Gharba) trebuie trezit la viaţă, şi nu anesteziat şi mai tare cu incantaţii nazale şi fum de tămîie, aşa cum se procedează în buna noastră tradiţie ortodoxă. În plus, pentru că în modul meu hedonist de a citi dădusem recent peste un fragment de upanişadă care îl contrazicea în totalitate, i l-am redat fără să mă gîndesc la consecinţe:

„...Iar cel ce meditează la zeitate ca fiind altcineva: «Alta e ea şi altul sînt eu», acela nu ştie. El este pentru zei întocmai ca o vită. Într-adevăr, aşa cum omului îi sînt de folos multe vite, la fel zeilor le este de folos fiecare om în parte. Şi dacă ţi se ia o singură vită, tot este neplăcut, dar mai multe! De aceea, zeilor nu le place ca oamenii să ştie aceasta.“ („Brhadaranyaka Upanişad“, din volumul Cele mai vechi Upanişade, Editura Ştiinţifică, 1993, traducere din limba sanskrită de Radu Bercea)

Rezultatul a fost că Paul s-a retras definitiv din discuţie, iar eu am pierdut un posibil prieten.