Gura şi prisosul inimii (sau despre provocări)

Din torentul de reacţii care au invadat mijloacele mass-media în urma evenimentelor tragice de la Paris, una, care circula recent pe o importantă reţea de socializare, mi-a atras în mod special atenţia. Este vorba despre o caricatură care îl înfăţişează pe Iisus răstignit pe cruce, privind trist şi resemnat în jos, către un preot (catolic după calota pe care o poartă pe cap) care, cu mîinile în şolduri, îl priveşte mustrător spunîndu-i:

Iniţial am avut doar o senzaţie de repulsie, mi s-a părut a fi una din acele mostre de umor gratuit, de un gust îndoielnic, care apar de obicei în contextul unor evenimente importante, dar care nu au nimic cu fondul problemei, ci care doar speculează gustul public pentru senzaţional, grotesc şi şocant. Apariţia preotului catolic la momentul crucificării mi s-a părut a fi o inversiune temporală cel puţin neinspirată, postura de dascăl cicălitor (a preotului) şi cea de elev obraznic pedepsit (a victimei) – groteşti, iar ideea că Iisus ar fi „provocat“ pe cineva într-un fel sau altul – total nejustificată. Nu era el profetul blînd care mergea călare pe măgăruş, care spunea să întoarcem şi celălalt obraz, care vindeca bolnavii cu o simplă atingere şi care propovăduia iubirea aproapelui? 

Mai tîrziu mi-am dat seama că respectiva caricatură are totuşi măcar un merit: ea se desparte cumva de disputa gălăgioasă creată la nivelul opiniei publice, împărţită, aşa cum ştim, în cele două mari şi atotputernice echipe, respectiv FC „S-au jertfit pe altarul libertăţii de expresie“

FC „S-au jertfit pe naiba, şi-au făcut-o cu mîna lor“, o dispută care mi s-a părut de la bun început mult prea zgomotoasă şi pătimaşă ca să poată ajunge la nişte concluzii utilizabile. Involuntar sau nu, caricatura ar putea muta puţin centrul de greutate al discuţiei dinspre chestiunea crimei (odioasă şi nejustificată ca orice crimă, dar care stîrneşte asemenea emoţii şi pasiuni negative încît întunecă judecata raţională), înspre aspectul religios-deontologic, cel puţin la fel de important şi care, tocmai din pricina acestei întunecări, riscă să rămînă complet neabordat. „Păi, cu ce i-a provocat Iisus pe călăii săi?“, îţi vine să te întrebi privind desenul şi parcă, în timpul întrebării, vacarmul general tace puţin. 

Revenind, chiar şi rapid, la principalele surse de informare asupra biografiei şi a modului de gîndire ale lui Iisus, care sînt Evangheliile (şi în special la Evanghelia lui Matei, care cred că reuşeşte să redea în modul cel mai viu atît portretul lui, ca om şi ca lider, cît şi contextul în care a trăit), vom observa că ipostazele provocatoare în care îl găsim nu sînt deloc puţine. Nu este greu de imaginat cam cum se simţeau liderii politici şi religioşi oficiali ai vremii cînd Iisus vorbea „gloatelor“, care îl ascultau în număr din ce în ce mai mare, astfel: „Cărturarii şi Fariseii şed pe scaunul lui Moise. Deci toate lucrurile pe cari vă spun ei să le păziţi, păziţi-le şi faceţi-le; dar după faptele lor să nu faceţi. Căci ei zic, dar nu fac…“ (Matei 23, traducerea Cornilescu) sau „Cînd vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stînd în picioare în sinagogi şi la colţurile uliţelor pentru ca să fie văzuţi de oameni. Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata. Ci tu, cînd te rogi, intră în odăiţa ta, încuie uşa şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti“ (Matei 6) sau „Vai de voi, Cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre (…) de aceea vă veţi lua o mare osîndă“ (Matei 23) sau „Nu vă strîngeţi comori pe pămînt, unde le mănîncă moliile şi rugina (…), ci strîngeţi-vă comori în cer, unde nu le mănîncă moliile şi rugina (…) pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră“ (Matei 6) etc. 

Cred că problema care se punea în vremea aceea (şi care nouă astăzi ni se pare de neconceput) era că, prin aceste idei, Iisus încerca (şi ar fi putut să reuşească) să submineze din temelii nu doar un regim politic sau altul, nu o religie sau alta, ci ideea de stat în sine. Pentru că dacă „gloatele“, din ce în ce mai seduse de discursul Mîntuitorului (naive, cum erau la acea vreme, nu atît de „emancipate“ ca cele de azi), ar fi devenit la un moment dat cu adevărat dezinteresate de bunurile materiale (în sensul dat de stat acestei noţiuni), dezinteresate de discursurile liderilor politici şi religioşi şi fiecare ar fi revenit la „odăiţa“ lui şi la divinitatea din „ascuns“, atunci ideea de stat ar fi avut mult de suferit şi s-ar fi putut chiar prăbuşi, iar revenirea la natură şi la legile divine, la acea Vîrstă de Aur la care uneori mai visăm şi azi, ar fi devenit deodată foarte posibilă: un pericol cît se poate de concret şi de şocant pentru „înţelepţii“ de atunci. (Care au acţionat în consecinţă şi ar fi acţionat, fără îndoială, exact la fel în orice alt context istoric, naţional, politic sau cultural în care un asemenea lider neconvenţional de excepţie s-ar fi ivit.) 

Sigur, această perspectivă nu mai poate stîrni astăzi decît, eventual, cîteva zîmbete îngăduitoare, dar este de presupus că Tolstoi, de exemplu, în urmă cu doar o sută de ani, nu zîmbea deloc atunci cînd, aproape de sfîrşitul vieţii, scria în jurnalul său: „Din ce în ce mai limpede şi mai insistent se cere formulată ideea că una din principalele cauze ale nenorocirilor prin care trece omenirea este

, acceptarea unor forme ale vieţii deja

: Biserica, Statul, Ştiinţa. A ara peste grîne, a îmbrăca, adult fiind, haine de copil şi a le sfîşia, coase la loc, a le ajusta şi a nu înţelege că nu mai e nevoie de ele, că trebuie aruncate şi făcute altele noi. (7 martie 1909)“ (Lev Tolstoi,

1907-1910, Editura Humanitas, 2006). (De altfel, pentru astfel de idei Biserica l-a şi excomunicat, ceea ce dovedeşte că, departe de a fi devenit bătrînul nebun şi senil despre care s-a vorbit, scriitorul reuşise să ajungă la un nivel care îi permitea să atingă în mod dureros puncte vulnerabile ale sistemului – dar asta este probabil o cu totul altă discuţie.) 

Evenimentele de la Paris şi vacarmul apocaliptic care a urmat arată însă, încă o dată, dacă mai era nevoie, că lumea (care îşi spune încă) creştină nu mai vibrează la unison la provocări legate de marile idei, sau de marile principii, sau de marea Artă, ci doar la marile spaime, tragedii, cataclisme sau, în cele mai fericite cazuri, la marile evenimente sportive, dovedind prin asta nu atît capacitate de „solidarizare“ (la urma urmei, de frică şi animalele se „solidarizează“), cît, în primul rînd, că este

(acea fragilitate agresivă despre care se vorbea la un moment dat), pentru că, aşa cum spune Petre Ţuţea: „Fără Dumnezeu omul rămîne un biet animal (…), care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri“. Şi mai arată ceva: anume că, poate acum mai mult ca niciodată, înainte de a vorbi cu atîta patos, ca despre o nouă religie, despre libertatea de exprimare, cei care îşi spun creştini şi mai ales cei care, pe deasupra, se consideră şi lideri de opinie ar trebui să poarte în minte, printre atîtea şi atîtea copleşitoare griji şi responsabilităţi, şi aceste vorbe simple, ale aceluiaşi Iisus: „...gura vorbeşte din prisosul inimii. Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui, iar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui“ (Matei 12, 34-35). Aproape la fel de simple şi de uşor de reţinut ca şi

.    

Foto: wikimedia commons