Karma e karma, neh?
Creația se naște de multe ori din suferință, dintr-o fractură a spiritului. Am avut prima fractură acum șaptesprezece ani, pe vremea cînd eram un tînăr agent imobiliar. O fractură deschisă pe o perioadă de vreo doi ani în care am fost extrem de singur, în care în unele zile căutam monede prin toate buzunarele ca să-mi cumpăr o sută de grame de salam și o pîine, o perioadă în care mi-a fost foarte frică de viață. Țin minte că mă trezeam noaptea și urlam. Mă duceam la baie, mă priveam în oglindă și mă schimonoseam în fel și chip. Nu poți să uiți chestiile astea. Doi ani în care am experimentat diverse forme ale fricii. Am luptat cum am putut. În mare parte am citit. Din Shogun am aflat o vorbă: Karma e karma, neh? Mi-a plăcut și am aprofundat-o. M-a ajutat foarte mult în acea perioadă. Fă ce poți să fie bine și nu te îngrijora pentru lucrurile pe care nu le poți controla. Pentru liniștea ta. Sună ca un clișeu, dar, corect aplicat, poate fi un mod de viață. Nu regret acea perioadă, am învățat cîte ceva despre mine, iar din experiențele de atunci, zece ani mai tîrziu, s-a născut primul meu roman. A fost, în multe privințe, un dar.
A două fractură am suferit-o în 2013. Nu am să vorbesc acum despre asta, însă, din nou, am sublimat-o în scris. Unii spun că romanele mele sînt întunecate, dar eu nu fac altceva decît să caut lumina.
E trei dimineață și scriu. Lîngă mine, în pat, băiețelul meu mormăie ceva în somn. Peste cîteva zile va împlini șapte ani. Probabil îi vom sărbători ziua cu o excursie din bucătărie în sufragerie. Băiatul meu e fericit că sînt acasă cu el. Sună egoist, știu, însă, din punctul ăsta de vedere, ce se întîmplă e un dar. Timpul e un dar. Însă este și un mare dar. Soția mea și-a pierdut slujba de luni bune, eu sînt agent de turism, prin urmare nu facem prea bine. Asta e, mai nimeni nu face prea bine în perioada asta. Alții o duc mult mai rău. Sînt și scriitor, dar asta nu e ceva din care să iasă bani, așa că o pun la harul divin și atît. Am un program alandala. Mă culc la patru dimineața, mă trezesc la unsprezece, urmăresc cîte trei, patru episoade din Californication odată, citesc două cărți în același timp, mă joc cu băiețelul meu, îi citesc Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi, Pipăruș-Petru și multe altele, facem exerciții fizice, ne jucăm pe Playstation, mă sfătuiesc, mă cert și mă împac cu soția, m-am îndrăgostit de HGTV și alte asemenea activități de star rock. O dată la trei, patru zile mă costumez în Bane și mă duc să iau ceva de mîncare. Acum cîteva nopți am visat că eram pe stradă și n-aveam hîrtia cu declarația la mine. Un coșmar, evident. Pe internet caut orice are legătură cu literatura: recenzii, interviuri cu scriitori, poeme, articole, chestii din astea. Muzică, multă muzică. Îmi plăcea Chill FM și înainte, acum îl ador. Din cînd în cînd o bere, mai rar - un pahar de gin tonic. Am două sticle de gin de la nuntă, din 2008. Se pare că le-a venit rîndul. Scriu foarte mult comparativ cu cît o făceam înainte. Pregătesc un interviu cu un tînăr scriitor. Ritmul s-a schimbat, nevoia de a face chestii care-mi plac a crescut. La fel și nevoia de a mă distanța de lucrurile care îmi provoacă disconfort. Nu mă mai uit la știrile de la televizor, cînd vreau să mă informez intru pe un site de știri, arunc o privire, după care îl închid. Fug cît pot de realiști, nu și de realitate. Fug și de floriciști. Nu-mi plac extremele - nici de cei care prevestesc apocalipsa, nici de cei care zic că nu-i nimic și totu-i roz. Am nevoie, mai mult ca oricînd, de echilibru. Nu-mi plac cei care cred că știu de ce au nevoie alți oameni. Nu știu, și pot face mult rău. Uneori sînt optimist. Uneori mă apucă depresia și îmi e frică de ziua de mîine. Apoi îmi trece, pe urmă mă apucă iar. Îmi e teamă, însă nu îmi mai e atît de teamă ca acum șaptesprezece ani. Știu ce poate face frica, cît rău poate produce dacă o alimentezi, dacă rămîi în ea. Ceva frică nu strică, te face uman, dar atît - nu o stare constantă, nu ca mod de viață. Uneori mă simt vinovat pentru starea mea de bine. Poate ar trebui să mă simt rău mai des, să-mi fac mai multe griji, să mă sufoc, nu știu... Pe naiba! E greu, dar n-am de gînd să mă întind în pat și să mor.
Unii cititori spun că romanele mele sînt prea întunecate. E adevărat, romanele mele sînt întunecate, dar în final nu vorbesc despre întuneric, ci despre licărirea din întuneric. Despre umanitate. Pentru că lumina este tot ce contează. Ce va fi mîine, va fi. Karma e karma, neh?
Foto: flickr.com
