Ancora imparo

26 martie 2021
Ancora imparo jpeg

Încă învăț. Cred că învățătura nu se termină niciodată. Cum ar putea?! Dacă și marele Michelangelo, ajuns la venerabila vîrstă de 87 de ani a spus asta, cum aș putea eu mă opun?!

Că o fi spus, că n-o fi spus, ce importanță are?! Ar fi putut să o spună, i s-ar fi potrivit mănușă.

Așa că, în fiecare dimineață, cînd deschid ochii, îmi spun și eu „Ancora imparo”! Ei, nu chiar, dar aș putea. Pentru că, evident, se întîmplă. Mi se potrivește și mie mănușă. O să scriu altădată despre asemănările evidente dintre mine și marele om. E un subiect prea amplu pentru a putea fi discutat aici.

Învăț de cîte ori gătesc ceva nou, de cîte ori potrivesc ingredientele cu aere de alchimist străvechi. Oricum îmi place să-mi dau aere. Azi am făcut gnocchi, din făină de migdale și mozzarella, au ieșit ceva de neimaginat, sînt buni, buni, pînă la limita periculosului (practic, trebuie să recunosc că a fost o muncă de echipă, eu am găsit rețeta și soțu’ a pus-o în aplicare, ce, el nu trebuie să-nvețe?!), dar mereu încerc tot felul de rețete și acest gen de învățătură e absolut satisfăcător. 

Învăț toată ziulica alte și alte cuvinte englezești, parcă e un sac fără fund, oamenii ăștia nu au avut ce face atîta amar de vreme, pe insulița asta ploioasă, decît să bea ceai și să inventeze combinații de litere cu duiumul, grămezi de sinonime și zece mii de sensuri pentru același cuvînt. Probabil nu voi termina în această viață cu ele, dar mă străduiesc. Ce altceva să fac, dacă asta vreau să fac.

Învăț despre mine, nu mai contenesc, mereu aflu lucruri noi și-ntruna mă minunez: „Cum, și asta sînt tot eu?!” Cobor prin labirinturile scoicii, adînc și adînc, și fac popas tot din trei în trei metri să mă obișnuiesc cu noile descoperiri, să le asimilez. Ba un Minotaur la un popas, ba un păianjen cu picioare păroase, ba o pajiște înflorată în verde de lumină. Tot eu, un amalgam deseori indigest, cu care încă nu m-am obișnuit. Uneori o zînă luminos transparentă, cu zîmbet dulce, alteori o zgripțuroaică șchioapă, cu zîmbetul strîmb. Sap și colind printre meandre și nu se termină niciodată. Destul de interesant, totuși.

Mă trezesc în fiecare zi și știu că va trebui să învăț încă o dată cum să fac față. Cum să înfrunt provocările vieții, cum să mă descurc fără să mă pierd. Și uneori chiar mă pierd. Nu mai știu nimic, ca un copil uitat pe o stradă pustie. Nici unde mi-e casa, nici unde mi-e locul. Nici cine sînt. Sau ce vreau. Plîng un pic, rătăcită, apoi aștept un pic. Pînă la urmă, apare cineva sau ceva care mă îndrumă. Sau eu însămi apar de după vreun colț și-mi arăt singură calea. Cerul se luminează, uite drumul meu, știu cine sînt. Dacă există oameni care întotdeauna știu unde se află și care le e direcția, sînt gata să îi privesc uluită, plină de admirație. Eu îmi pierd busola la intervale regulate. Cel puțin așa pare. Brusc, steaua nordului începe să arate într-aiurea și nu mai găsesc sudul, nici frumoasa lui lumină. Mă învîrt de colo pînă colo, ca o barcă aruncată de valuri în treișpe părți diferite și țărmul nu e niciunde. Apoi stelele se aliniază și plutesc iar, clar și netulburat, înspre țărmul ascuns sub lumina răsăritului și a apusului laolaltă.

Învăț continuu ceva pe laptopul meu. Eram complet novice cu cîțiva ani în urmă, nici acum nu sînt vreo mare specialistă, doamne feri, dar niște chestii în Word mai știu, ba chiar pot să țin ore decente pe Zoom sau pe Skype (chestie aprofundată de cînd cu virusul). Uneori mă învață copiii, facem schimb de cunoștințe, eu le spun de prezentul perfect continuu, ei mă ghidează pas cu pas cum să schimb background-ul sau mai știu eu ce alte chițibușuri tehnologice. E o evoluție aici de care sînt tare mîndră, așa, pentru mine, nu mă gîndesc să ies în lume cu informația asta măreață, îmi dă clasă orice copilaș. Dar pentru mine, în sinea mea, de ce nu?! La o adică, mă laud cu ce vreau eu și ce-mi cade bine.

Am învățat în ultimul an cum se trăiește în pandemie, cum se părăsește țara unde te-ai născut, cum se aruncă certitudinile-ziduri de apărare, se aruncă atît de departe încît nu le mai vezi niciodată, și ce dacă?!, și cum se trăiește fericit în ipostaza unei frunze luate de vînt. Dansînd cu vîntul, alergînd odată cu el, zburînd sau căzînd în pași de vînt. Am învățat cum se trăiește în casă, fără călătorii uluitoare prin alte țări, fără oameni care să îți bată la ușă (bat cei de la delivery și poștașul, dar ei nu se pun), fără petreceri și fără mese întinse pentru tot neamul. Cum să mă asigur cînd trec strada privind întîi spre dreapta, asta după ce 50 de ani am privit spre stînga, am învățat cum să fiu mereu calmă și politicoasă și nimic să nu mă irite, să le accept blînd pe toate și să nu cred că mi se cuvin. Învăț în continuare cum să scap de spiritul cîrcotaș si de senzația copleșitoare a conspirației universale, învăț cum se păstrează viu spiritul descurcăreț al românului și aflu tot mai multe despre felul în care românul din mine nu se lasă biruit. Nici de hoardele de turci, nici de pandemii, nici de lipsa certitudinilor. Sau de alte dezastre pe care aș putea să mi le imaginez. Să le exagerez sau dramatizez.

Imediat o să învăț cum se caută o slujbă, cum se merge la interviuri, cum se fac noi prieteni și cum să mă adaptez la tărîmuri necunoscute. Cum să vibrez pe strunele acestui imens oraș al lumii. O să învăț să trăiesc pe aceste meleaguri noi. Fără mască. Pînă acum am stat mai mult în casă. M-am furișat un pic afară, doar așa, tatonînd, ca un arici fragil, gata să se ascundă la cea mai mică amenințare. Dar în curînd se vor deschide toate porțile și atunci, zdup, afară! Abia aștept, deja îmi pierd răbdarea, zău așa.

Nu există moment în care să nu învăț că frumusețea lumii e nesfîrșită și mereu străbătătoare prin neguri. Indiferent care sînt ele. Copaci înfloriți, spumă de zmeură aruncată spre înaltul cerului, curcubeie arcuite în dansuri fluide și vînt învîrtejit prin iarbă, ciripit de păsărele și căței jucîndu-se, toate conectate într-o limpezime de cristal care-ți aurește inima, toate oaze de apă vie pe drumul care duce spre bucurie. O bucurie extatică, opritoare de timp. Totul e atît de frumos de-ți stă timpul-n loc.

Învăț, în orice clipă, cum să îmbătrînesc. Cum să mă adaptez vieții trăite cu trei perechi de ochelari, pentru tot felul de distanțe. Uneori plec în lume cu ochelarii de apropiere și atunci tot ce mă înconjoară se încețoșează pînă la dispariție. Întind mîinile înainte și pipăi pereții invizibili ai drumurilor, culorile estompate ale firii. Învăț cum să-mi înțeleg genunchii scîrțîitori și felul în care elasticitatea devine cumva o amintire. Mă uit drept în ridurile cristalizate pe pielea fină și învăț cum să-mi accept fragilitatea. Trecerea. Dar, mai ales, învăț cum să nu îmbătrînesc. Cum să nu mă las în această luptă cu timpul. Cum să pășesc curajos înainte cu trei perechi de ochelari și cum să rîd pentru a compensa nesiguranța acestei alergări spre înainte. Un „înainte” de o lungime anume ce va trece lin apoi într-un alt înainte. Rîsul e o lecție importantă și îl exersez în fiecare zi. Toată lumea știe, doar prin repetiție se ajunge la a ști. Și vreau să știu. Cum rîsul chiar oprește timpul.

Nu știu la ce învățătură se referea Michelangelo, dar mie mi-e de ajuns asta. Nu cred că aș putea face față la mai multă. Am și eu limitele mele. Om sînt.

Mă duc să mai învăț ceva.

Foto: flickr

Dă ce? jpeg
Dă ce?
Chiar o să ajungem să facem efortul ăsta de pocire a limbii ca să fim în rîndul lumii?
Mîinile mele împletite jpeg
Mîinile mele împletite
Zeci de ani, mîinile mele diferite ce s-au împletit cruce într-un legămînt al frăției au fost mereu paznici de încredere ai drumurilor bune.
Puțin tei și caramel jpeg
Puțin tei și caramel
La pas prin Oxford, nu i-am văzut spiralele răsucite spre cer, nici garguii străjuind fiecare zid, i-am văzut culoarea.
Înapoi la grădiniță jpeg
Înapoi la grădiniță
„Ce faci dacă un copil îl mușcă pe celălalt?!” Sfinte Sisoe! Ce e cu întrebarea asta?!
Încălzirea climei poate duce la înghețarea Europei jpeg
Încălzirea climei poate duce la înghețarea Europei
Clima Europei, a celei apusene în primul rînd, se va răci brusc, într-un interval de timp uluitor de scurt, de 20-30 de ani.
Din lac în puț jpeg
Din lac în puț
Agenția britanică de echivalare a studiilor mai avea nevoie de un act înainte de a se hotărî dacă să îmi acorde sau nu QTS-ul, statutul oficial de profesor.
Imaculata concepție jpeg
Zgîlțîieli, interviuri și porunca „să nu atingi”
Un liceu uriaș, unde se intra numai pe bază de verificare strictă și unde am avut 5 ore, la copii între 12 și 17 ani.
Estetica, încotro? jpeg
Estetica, încotro?
Creația a fost înlocuită cu ingeniozitatea. Au uitat că munca este muncă și numesc asta creație.
Curajul din palmă jpeg
Curajul din palmă
Nu mai eram nimeni. Nu mai eram doamna profesoară, respectată de un întreg oraș.
O voce emblematică a radioului jpeg
O voce emblematică a radioului
Vocea lui a jucat rolul de instanţă magică, aptă a preschimba cuvintele rostite în reprezentări instantanee. Îl avantajau timbrul, dicţia limpede, fluenţa şi o anumită eleganţă a rostirii.
Whitby, adoratul jpeg
Whitby, adoratul
Aceștia nu sînt pescăruși, sînt bătrîne suflete vikinge.
N o să fiu niciodată jpeg
N-o să fiu niciodată
Sînt doar roluri în care imaginația mea m-a pus cu mult drag, puneri în scenă care mi-au produs multă bucurie.
Declicul sinelui jpeg
Declicul sinelui
Se zice că doar în situații de criză, cînd simțim vuietul dezacordurilor, contradicțiilor (auto)impuse, se dă în vileag cu adevărat caracterul uman.
Ancora imparo jpeg
Ancora imparo
Nu există moment în care să nu învăț că frumusețea lumii e nesfîrșită și mereu străbătătoare prin neguri.
Un an mai tîrziu jpeg
Un an mai tîrziu
Cînd și cînd, mușcă frica asta din mine cu o foame care nu se mai potolește.
Nu mă îndoiesc jpeg
Nu mă îndoiesc
Nu poate exista frumusețe fără certitudine. Aleg pentru că pot să aleg, pot să nu mă îndoiesc.
A little older, a little more confused jpeg
A little older, a little more confused
Ieșirea din adolescență a coincis cu o destabilizare a terenului pe care mă aflam.
Jurnal de pandemie: 360 de zile jpeg
Jurnal de pandemie: 360 de zile
Dacă vom aștepta ca virusul să abandoneze lupta... putem aștepta pînă la sfîrșit.
Odisee de mamă jpeg
Odisee de mamă
Viața mea de mamă e în regim de „tocmai”.
Pus pe „silent” jpeg
Pus pe „silent”
Invidia, rîvnirea posesiilor celuilalt, clipelor trăite de el, care mereu le împing pe ale noastre în umbră, devenea inflaționară odată cu postarea pozelor de Revelion.
Dincolo de mîine jpeg
Dincolo de mîine
Cred că e timpul să ies din bucla temporală unde m-am ascuns.
Revoluția virtuală jpeg
Revoluția virtuală
Crăciunul, prin tradiție, este o sărbătoare cu un spor însemnat de intimitate.
Unele mame plîng ușor jpeg
Unele mame plîng ușor
Emoțiile au fost adunate cu grijă și ascunse adînc, foarte adînc.
Te iubesc jpeg
Te iubesc
O viață întreagă am tratat aceste cuvinte cu reverență și simț acut al tragediei cosmice.

Adevarul.ro

image
Atacul rechinilor. Ce spun biologii marini despre cazul turistei românce ucise în Marea Roşie a Egiptului
Periodic, rechinii atacă turiştii în Marea Roşie. Ultima victimă este o româncă de 40 de ani din Suceava. Aceasta nu a avut nicio şansă în faţa Marelui Alb care la doar 600 de metri distanţă mai ucisese o turistă din Austria.
image
Factură de aproape 15.000 de euro la telefonul mobil, după accesarea unui link necunoscut
Este păţania unei familii din Sighetu Marmaţiei, după ce fiul lor a deschis un link necunoscut. Apelurile au început să curgă, ajungând la câte 500, zilnic. Factura uriaşă de peste 70.000 de lei va trebui achitată de către titularul abonamentului.
image
Amantele criminale din Bihor, trimise în judecată. Victima, care era soţul uneia, le  „agasa“ pentru că voia sex cu nevasta
Cele două femei din Bihor care i-au plătit 40.000 lei unui interlop, ca să-l ucidă pe soţul uneia dintre ele, au fost trimise în judecată, procurorii susţinând că acestea aveau o relaţie amoroasă, iar soţia victimei se simţea agasată de faptul că el voia să facă sex.

HIstoria.ro

image
Diferendul româno-bulgar: Prima problemă spinoasă cu care s-a confruntat România după obţinerea independenţei
Pentru România, prima problemă spinoasă cu care s-a confruntat după obținerea independenței a fost stabilirea graniței cu Bulgaria.
image
Controversele romanizării: Teritoriile care nu au fost romanizate, deși au aparținut Imperiului Roman
Oponenții romanizării aduc mereu în discuție, pentru a combate romanizarea Daciei, acele teritorii care au aparținut Imperiului Roman și care nu au fost romanizate. Aceste teritorii trebuie împărțite în două categorii: acelea unde romanizarea într-adevăr nu a pătruns și nu „a prins” și acelea care au fost romanizate, dar evenimente ulterioare le-au modificat acest caracter. Le descriem pe rând.
image
SUA și Republica Dominicană - Cum a eșuat o anexare dorită de (mai) toată lumea
Pe 2 decembrie 1823, într-o vreme când majoritatea coloniilor spaniole din Americi își declaraseră independența sau erau pe cale s-o câștige, președintele SUA, James Monroe, a proclamat doctrina care-i poartă numele și care a devenit unul dintre documentele emblematice ale istoriei politice a SUA și a lumii.