Hyde Park - în căutarea zen-ului
Sînt o persoană oarecare, nimic deosebit, dintr-un orășel mic, minier, pe jumătate gol, depopulat din lipsa de interes. Oricum, știam toate drumurile și toate cotloanele acolo departe, între munți. Dar acum sînt în mijloc de Londra, unde m-am mutat în mod cu totul nesăbuit și îmi vîjîie capul. Stau cu picioarele înfipte în caldarîm în punctul fix din dodoașcă în timp ce în jurul meu se învîrt curenții și tornadele lumii și știu că acum prioritatea mea absolută e să respir, să găsesc zen-ul. Dacă pot să-l găsesc pe undeva prin furnicarul ăsta. Știu sigur, trebuie să-mi revin și să respir. Orice altceva poate să aștepte.
Londra e un caleidoscop uriaș, care vibrează din toate balamalele, scîrțîind, urlînd, zdrăngănindu-și culorile și sunetele mușuroiului uriaș de oameni, amețindu-te cu varietatea ei căpcăunică. Gata să te înghită chiar în timp ce îi savurezi fațetele din oglinzi suprapuse spre înalt. De-a lungul și de-a latul. De-aia tre’ să-ți cauți zen-ul. Și primul loc unde l-am găsit a fost Hyde Park. Ce idee genială! Să te lași în voia apei, să accepți că ești un Iona înghițit de balenă. Să intri în plămînii uriașului. Acolo e cea mai bună oxigenare. Cea mai adîncă respirație.
Cum ai trecut prin arcada uriașă a lu’ Marble Arch, s-a tăiat sonorul marelui oraș. Brusc. Parcă ai trîntit ușa. Simți că te paște fericirea. Începi să rîzi că apucatul, reacție pur nervoasă și zîmbetul ți se lățește netulburat pe figură la fiecare pas. Calci ușor să nu tulburi pășnicia.
Deschideri colinate uriașe, în verde dulce și cer nesfîrșit de calm, desenînd o dungă a orizontului proprie mării. O mare de iarbă. Șezlonguri, pături, băncuțe presărate pe tot locul. Copaci de o frumusețe robustă lîngă care ai putea sta ore întregi, să te îmbibi de seva poveștilor tăcute. Flori peste flori, uneori aranjate artistic, simetric ca în Grădinile Kensington, atît de englezesc pentru îndrăgostiții de englezisme. Alteori dezordonat de-a dreptul, ducîndu-te cu gîndul la toate cîmpurile lumii, atît de libere în frumusețea lor sălbatică.
Rațe, rățuște, gîște, lebede albe și negre. Plutesc netulburate pe lacuri și ape curgătoare, netemătoare, vin pînă aproape de tine și poți să le admiri claritatea existenței și să te crezi departe de lumea dezlănțuită. Să înțelegi că ești departe. Că ai o pauză. Că ai timp să te regăsești. Pe tine, cel rătăcit printre aburii fierbinți ai lumii. N-am știut că privitul pasărilor poate să-ți aducă o asemenea stare de liniște interioară. Absolut deplină în adîncurile ei. Toate se plimbă tacticos pe straturile suprapuse de aer și apă și alcătuiesc imagini de cărți poștale cu palate în depărtare și amestecuri indefinite de albastru și verde. Verde albăstrui, miez de strugure translucid.
Veverițe grațioase ca niste fulgi, înfoindu-și codițele evantai și țopăind ușurel pînă la picioarele tale. Purtînd cu ele dulceața licuricilor. Oamenii nu fac decît să accentueze tihna locului, la fel de blajini și de naturali ca și frunzele, ca și vîntul, fiecare pe spotul lui de lumină și zen. Unii stau cu ochii închiși la soare, alții fac yoga, unii citesc, alții stau pe bănci și se uită fix la gînsacii care se plimba mîndri de colo colo. Privirea fixă e o emblemă a linului, a domolului, a șederii. A reîntoarcerii în sinele magic.
Memorial benches. Ce idee pur și simplu frumoasă. Bănci cu un aer vintage, cu inscripții de dor și dragoste pe stinghia de sus, mă plimb și citesc încîntată povești demult apuse sau povești de ieri, alaltăieri. Povești de iubire adunate într-un singur rînd. E Taj Mahal-ul unor oameni simpli. Ca mine. Ca oricare.
Un bolovan imens, un uriaș de piatră, arătînd ca aterizat de pe planeta veșniciei, „worked and shaped by forces of nature for thousands of years”, exprimînd recunoștința norvegienilor pentru englezi: „You gave us a safe haven in our common struggle for freedom and peace.” Forever. Îl pipăi și mă înfioară puterea ascunsă în piatra încălzită de soare, veșnicia ei, ce dar extraordinar!
Palatul Kensington. Culori de pămînt și aer, culori de veșnicie regală. Arată ca o pictură, nu pare adevărat, de o frumusețe diafană, lipsită de concretețe. Aș putea locui pe o bancă din fața lui, să stau nemuritor cu privirea cufundată în spirala armonioasă de grație ce aburește peste el.
Colțișor după colțișor, parcul îți vorbește, te liniștește, te îmbată cu frumusețile-i, te cufundă în feng shui pînă peste cap, te ia de mînă ca un prieten drag și îți arată lumina. Și cerul. E hygge de-a dreptul.
Poți respira adînc, poți veni de cîte ori vrei. E tot aici, nu pleacă niciunde.
E prietenul tău zîmbăreț și dulce. E zen.
Foto: wikimedia commons
