Eugen ISTODOR

Rămîn perplex, cum s-a întîmplat? Am tot mîncat, am tot cumpărat, cum s-a întîmplat?

Este o tăcere de aur a fiecărei clipe. O clipă de tăcere care te prinde în chiloți și într-o cămașă cu cravată pe Zoom.

Am înlocuit morcovul cu ceafa, mititelul cu leușteanul și atunci mi-am spus, într-o beție nebună a înlocuirilor și supraviețuirii: de ce n-aș înlocui omul cu liliacul în fraza asta?

Cînd nu e spirt, se inventează prețuri de balamuc.

S-a cumpărat tot. S-a cumpărat cu nemiluita. S-a cumpărat din plăcere. Cu plăcere. Fără foame.

Sîntem canaci contra coronavirusului.

Afară este otravă, înăuntru – activitatea ta de rozător. Iepurilă, dar și înfricoșilă.

Ieși din supele și mîncărurile de fiecare zi. Țelina și păstîrnacul pot fi combinate la infinit, dar îți vine să imaginezi lumi.

Castraveți murați. N-am. Dar afară e coronavirus. Ce fac?

Regulile astea respectate nu înseamnă că ne obligă să fim niște roboței fără suflet.

Cînd cumpărăm din piață, cumpărăm, în fapt, kile de viruși.

Deci apocaliptica și panica de anul ăsta, anul viitor vor suna: Ce naiba nu mai scap de coronavirusul ăsta!

Și meciul s-a terminat cu 2-1 pentru Dinamo. Ha-ha-ha. Deci Steaua a pierdut meciul. Cam așa vedem cum cuvintele nu mai au valoare.

A fost ofertă în Obor, am dar 5 lei, dar ce fac cu gutuile?

Tot felul de jigănii au fost invocate ca fiind de vină pentru coronavirus. Cea mai simpatică a fost Corona, berea.

În piață, oameni ca noi ies din cotidianul mîncatului ca existență și intră în mîncătoria existenței în care cauți cîntecul.

Au creat o soluție de spălat cojile. Cojile pline de otravă, cică.

Nu-s în stare de pantofi. Nu-s și gata. Sărac o viață, umblu după chilipir și chilipirul se răzbună.

Mi-am promis un cadou uriaș în anul ce-a trecut. Să fac cozonac. N-am făcut.

Dădeam din labe, pe spate, și am fost oprit din înot. Ce să vezi, cineva îmi spune: „Nu pleosc, nu pleosc!”

De Crăciun îmi doresc să fiu dăruit. Inspirat. Adică vreau mult prea multe. E o golănie, obrăznicie, impertinență.

Te însoțește în frămîntat făina și uleiul doar capul.

„Loboda este o plantă cu port înalt, prezintă tulpină simplă sau ramificată, frunzele pot fi de culoare verde, roşu-violacee sau uşor gălbui, sînt mari, de formă triunghiulară şi uşor catifelate la atingere.”

Cred că cea mai tare chestie a postului este să gătești ca să nu mori de foame. În timpul postului, totul ar trebui să fie simbolic. Pîine cu apă, un fir de orez cu apă.

Lacrimă către roșiile ce nu mai sînt pe piață. De la Brel, da, dar vezi cum interpretează doar cu creierul Nina Simone.

Sîntem în 2019 și am în continuare o luptă. Cu vita.

Erau două becuri chioare şi am cumpărat un kil de roşii, un kil de ardei kapia, un kil de castraveţi. Apoi, de la altă tarabă am luat un kil de mere şi un kil de pere. Şi omul cu legumele nu avea rest şi am făcut rost de rest de la cucoana cu mere.

Eram încă beat după cele două kile de Șarbă de peste noapte. Soarele mă pocnea peste ochi și eu mă plimbam fără să mi placă ceva în piață. Nu-mi plăceau prețurile, nu-mi plăcea marfa,

Priveam ca oaia în gol. Ce caut eu aici? Chiar, ce caut în piață? Înainte de a cunoaște atîta lucru am țintit o grămadă de păstîrnac și am căutat răspunsul la alte întrebări, De ce trebuie să existe ce

Este făcută din Ț, o literă infectă, zic eu, și elina, limba elină, mama limbilor. Avem, constat, o fractură între un gust pe care trebuie să-l cucerești, acel Țî, țî, și o genă cu care te naști. Vorbesc de Țî. Este rădăcinos, greu de fiert, greu de di

Nu știu de ce mi s-a pus pata pe preț, cînd de fapt contează cu mult mai mult calitatea, nu? Or, în capul meu, cred că trăim într-o minciună majoră numită: preț mai mare, calitate mai bună. Cred că, în ecuația asta, calitatea este umflată cu 2-3 lei, a

De toamnă. N-am avut ochi sau n-am văzut mărarul și spanacul în octombrie. Se anunțase Polul Nord de frig și uite toamnă aurie. Verzi sînt mărarul și spanacul, incredibile culori au. Așa am făcut, ca niciodată în toamnă, mîncărică de spanac și de pui cu mărar. Incredibile sînt aceste verzituri. Da, da, mîncărici-scărpinici. Dar problema mea gravă este că, uite, le-am mîncat. Dacă am așa admirație cum-cum-cum? Să mănînc așa bunătăți? Ce om sînt? Să le fac mîncărici și să le

Borcan cît de puțin, dar deschis larg la bot / 1 kg castraveți mici / sînt de crestat la capete ca să intre saramura în ei / apă cît cuprinde borcanul, cam un kil / sare o lingură-două / 4-5 căței de usturoi decojiți și tăiați în 2 / hrean tăiat in fîșii lungi / 2-3 fire de cimbru uscat / 2-3 fire de mărar uscat (cu totul) / da, 1 ardei iute / da, 1 morcov tăiat rondele. Îmi place să-i îndes în borcan și, mai ales, așteptarea. Puși în soare în zilele de august-septembrie. Să-i vezi cum se fac su

Priveam spre casier. Avea în piept semnul de începător. Nu mergea pătrunjelul. Unul dintre cumpărători avea praz, oho, și mai greu! Coada era infinită. Și se aude: Nu băgați un casier? Nu, că doamna abia a ieșit de pe casă. Lasă, bă’ apa aia,

Avea două-trei coșulețe cu fructe. Coșulețe împletite din nuiele și-o servietă, ceva. Umbla în pantofi cu bot ascuțit, de fiță. Și striga „Mure, mure, mure!“. L-am lăsat să treacă, cum sînt eu bou. Apoi l-am strigat. Nu m-a auzit, că era peste stri

„...a încheiat luni dimineață a doua traversare a țării, de data asta în drumul său către Veneția. Trenul a intrat sîmbătă în țară, iar duminică, la 12,30, a plecat din București, cu o oprire turistică de trei ore la Sinaia. Venice Simplon Orient Express a ieșit din România la 8,47, pe la Curtici, cu o întîrziere de o oră față de graficul de mers, din cauza lucrărilor de pe Coridorul IV.“ (HotNews.ro) „Acum, trenul cu 16 vagoane face călătoria către vest, Istanbul-Veneția, sîmbătă a intrat în ța

Avem soft de scris corect, deci avem soft de prefabricate formule de salut, de respingere, avem cod de scriere empatică, telegrame de trimis la fericire și necaz, avem simulatoare de necaz, bucurie, furie, emoticoane, nu? Ne putem genera milioane de identități. Putem chema Uber și ne putem înlocui mașina și condusul. Chiar și mersul pe trotinetă e electric. Nu mai dai la pedală. Totul pe lumea asta e gratuit, iar ăla care crede că poate deține monopolul vreunui serviciu plătit se p

Așezată de la început, prin anii 2000, ca o mare eficientă într-o Românie roasă de retorică, mîncată de ineficiență, limba corporatistă astăzi își vede coada roasă de ciudă. A creat falii între bătrîni și tineri, a distrus niște băieți care nu știau s-o d

Dar ce viață am avut eu cu bamele, o minune! Maică-mea m-a crescut fără parizer, cu mîncare de cartofi (Adina Popescu, o clipă, mi-ai făcut poftă, doar o clipă mi-am spus: cum ar fi?). Maică-mea m-a crescut fără pizza și fără cartofi prăjiți (hei, asta e vremea îndrăgostiților și Tache și Tincuța au avut grijă, erau mari meșteri!). Maică-mea m-a crescut cu mîncare de prune

Dau 3 lei. Și așa am făcut, și așa a vrut și vînzătoarea. Dar acei 3 lei s au topit. Caisele s-au făcut chisăliță. În pungă. Le-am pus într-un castron uriaș, transparent. Le-am spălat. La atingerea cu apa, miezul s-a dus pe apa sîmbetei. Am rămas cu mulți sîmburi. Le-am pus în frigider. Le-am uitat două zile în frigider. Și, deodată, după fragila mea nemulțumire, după devorarea a trei șnițele reci învelite în ardei capia, mi-am băgat degetele în castron cău-tînd formele dispărut

Stau gură-cască. Ca mine încă zece. Două tipe vorbeau la telefon. Trăncăneli. Aia, aia, aia. Deodată din seninul acestei gloate se desprinde un puști. Se duce periculos spre linia de metrou. Zic: hai, te rog, nu! Și odată, de pe marginea peron

În piaţă la Botoşani am înţeles, după ani de căutări, ce este de fapt un „birt popular“, construit după conceptul ‘eftin şi bun. Am ajuns cu greu la el, printre tarabe cu pălarii de pai, tricour

Pentru mine doar. Vreau cîntecul doar pentru mine. Știe cineva cît costă? Dar vreau tot să cumpăr, vă rog! Cît costă marea care a inspirat cîntecul? Bucata aia de mare. Bucata aia de moment care a inspirat versificatorul. Vreau să cumpăr ocazia invizibilă, se

O gagică cu ochelari uriași și vorbea în italiană la telefon și avea în mînă un pescăruș.

Vreun kilometru-doi am mers cu nasul în levănțică. Dintr-un cîmp gol a ieșit o căruță și mergea, așa, alene. Eram într-o mașină și cu oameni și, fără să gîndim cu toții, am lăsat-o mai încet. Am vrut să ne legănăm nasurile în aroma care plutea în aer. Era puțină pace pe drumul acela. Un fel de moment de grație.

Incredibil. Cum a trecut timpul? Cum? Cum? Cum am trecut prin viața mea fără să știu? M-am trezit ieri că usturoiul verde, picant, s-a făcut căpățînă. S-a făcut măciulie. Ce mă fac? Ce clipe am pierdut în viața mea de nu mai știu de usturoi? Usturoiul verde, cît l am admirat, cum l-am iubit, cum i-am dat tîrcoale! Era martie. Era. Acum, în iunie, uite, e usturoiul măciulie. Păi, ce-o să ajungem? Să se facă mărarul tocmai bun de băgat la borcan, pentru murătură. Vai, mam

„În Occident e şi mai nasol. Aşa se întîmplă cînd ucizi instinctul pămîntului. Dar e nasol, e de zombi… M.“

Mă duceam cu drag la magazin la opt fix și un pic și-mi luam o bucată de brînză, o roșie, un desert, un lapte, un chefir. Aveam o plăcere nebună să mă îmbrac și să mă duc să cumpăr. Oi fi len

Tot universul meu spitalicesc, spațiul meu de intimitate, ca să spun așa, era la o distanță de o mînă – și așa trebuia să rămînă. Doar așa mă simțeam în siguranță...

Pămîntul ne dă ce vrem. Și-n pădure de te duci, și-n pădure mănînci. Primăvara. M-am uitat la leuștean pe tarabe și mi-a făcut rău. E un pic devastat, defazat. Îl asociem cu o fasole uscată, or fasolea uscată nu e de nasul nostru acum, vine la toamnă. Cum se petrece așa nedreptate? Există o singură întîlnire posibilă, spre septembrie, dar poți să știi cine se mai încurcă cu leușteanul? Pentru că leușteanul e fălos, dar nu mai merge pentru conservele de iarnă. Merge țelina, merge m