A dat verdeața colțul și mărarul a ieșit. Tarhonul-frate stă în găletușă cu pătrunjelul și puternicul leuștean. E munte, pe tarabe, ceapa cu usturoiul. Nu-i priveliște pe lumea asta alta mai îngăduitoare decît verdeața. Pentru că verdeața îngăduie orice carne și legumă. Orice meniu faci, faci pornind de aici, din verde, și restul culorilor se așază fără regrete. Dar ce mă supără e prețul. Se duce la doi lei acum chita de verdeață? Păi, unde s-a văzut așa ceva? Intermediarul de ver
El va fi primarul Greblea, spunea. Zic. Dar e fiul tinichigiului care a pus tabla pe Casa Poporului, pe Sala Palatului. Și prin tabla aceea primește mesaje de la extratereștri. Planurile de salvare a lumii așa le știe. M-a întrebat unde merg. Nu știam, să mor eu, habar n-aveam. Așa s-a întîmplat că s-a oprit și mi-a spus: vai de tine.
Nu-ți pasă de utopiile lui Fourier, nici de criticile lui Marx și Engels. Tu pui un pic botul la Lenin, e eroul care a omorît, a-ndemnat la crimă în numele egalității, fraternității, libertății. Și te omori după Ceaușescu, Stalin și alți criminali comuniști. Nu știi multe despre ei, dar îți place că se vorbește de ei. Că au făcut ceva cu orice preț.
E de mîncat zilele astea. Și un cozonac Bujor, o felie. În rest, ce-i de făcut? Doar de zăcut în Paște, întins pe spate. Să vezi stea și să vezi soare și să te picure ploaia. Cum ți-o fi? Atît de puțin, atît de mărunt. Nimica-nimicuța. E de mîncat zilele astea. Și
Cum din stăpîn devine omul sclav. Creator, sanchi, a tot ce mișcă pe pămînt, omul face astăzi pe nebunul și creează bio. Bio este mama ignoranței, fata lui Antibiotice Împărat. Forma simplă de a plăti tone de bani pe o minciună. Scoate-ți fundul din naftalina confortului și du-te, bă, în piețe de neam prost. Piețe și tîrguri de sîmbătă și duminică, unde stau țărani crăcănați în pragul drumurilor. Niște nătîngi sperînd să cîștige cîțiva leișori. Nu stați în oraș, fugiți în sat. Da, pămîntul e in
Femeia asta era din ginta inocenței. Se uita mereu la mine și eu spuneam păcătoșenii. Se uita la mine senină și spunea: mă, maică, eu știu… Deci nu se arunca la vorbe. Stătea cu mîna la gură și se îndoia. Îndoiala aceea apăra inocența. Inocenț
Luni – covrig și mere. Marți – mere. Miercuri – scoveargă și mere. Joi – măr. Vineri – măr. Sîmbătă – chiftele (șapte) și prăjituri de la Liliana (cofetărie – frișcă proastă, tare), duminică – ceafă de porc cu cartofi prăjiți. De ce? Mi s-a spus că-s gras și c
Stăteam cu nasul în Netflix și am mîncat ridichi. Un castron uriaș. Îmi cumpărasem un kil de mere, dar în frigider erau ridichi. Am ales ridichile. De ce? Că-i primăvară. Oare doar pentru atît? Pentru că mîncasem două mere nespălate, cum le cumpă
Este primul moment din simfonia primăverii. Primul semn că a dat primăvara. 2 lei e scump pentru cîteva fire de ceapă verde. Dar, da, ce bine, de la 2 se va duce în Paște pînă-n 50 de bani. Urzica, și ea. Spanacul, și el. Tot ce e verde e trec
Cobor din bloc. La ieșire, în stînga, femeia de serviciu. Zic: Salut! Și apoi, o zi întreagă mă blestem. Cum dracului să-i spun femeii de serviciu „Salut“? Ce-i asta? M-am tîmpit. Unde-s valorile axiologice? Unde-i respectul? Unde-s eu? Mi-am pierdut mințile?
Cîtă pasiune care animă un popor, cîtă este și ea nu se duce spre Simona, n-o atinge! Adică, pe dezvoltare personală, ea ar trebui să fie pe cai mari. Pe realitate, caii ei sînt mici, dobrogeni. Ce-i pasă poporului? Păi, îi pasă, că zice despre Simo
De clătite, de chiftele, de legume, sub presiune cu fund nu știu de care, cu fund nu știu cum. Toate niște prostii la care am pus botul de vreo zece ani. Mi s-au vîndut cretinătăți fără mamă, fără tată. Zilele trecute am încercat să închid ușa la bib
M-am dus în piață fără pungă, cu mîinile goale. Mareeee greșeală. Nu-ți mai dă nimeni pungă gratis și, în cele mai multe cazuri, nu-ți mai dă pungă deloc. Iau trei morcovi. Unde să mi-i bag? O țelină? Unde s-o pun? Complet neajutorat. Bine, m-am și încăpățînat. Nu cumpăr, bre, pungă, nu cumpăr. Punga se dă c-un leu. Nu dau. Nu dau. Nu dau. Și uite-așa umblu cu legume, tîrguieli în echilibristică. Ce-i de făcut? Nimic dacă nu faci, devine povară întreaga ta natură umană. Am doi
În dimineața aceea cu Bucureștiul, în care noaptea plouase și totul înghețase, în dimineața aceea am ieșit din casă. Credeam că-mi rup picioarele. Din contra, apa se topise, mă ținea ca pe lumînare. Și am fost așa vesel că micile dezastre mi s-au păru
E curată nebunie, bate un aer de neumerire. Nu e nedumerire pînă la capăt, că nedumerirea e rămînere în aer cu vreo întrebare, te arunci cu parașuta. Vai, unde sînt? Am fost în piață sîmbătă și vînzătorii stăteau rebegiți, neumeriți la lumea ce tre
Am plîns în minte cînd am văzut cum un kaki era storcit, uitat în coșul de fructe, imposibil de mîncat. Am plîns pentru toată istoria împreună pe care am avut o cu acest fruct. Plecasem în Obor pe la 7. Bre, s-o deschide. Nu era deschis. Boierii de tîrgoveți abia la 8 mișcă în piață. Unde este viața falnicei piețe care începe în zori? Ce prostie spun! Păi, ora 8 și un pic sînt zorile, la șapte e negura. Așa că juma’ de oră, cel mult, m-am plimbat într-un zvîc invizibil al oamenilor. Erau acolo,
Visez noaptea mirosuri, dimineața mă trezesc cu mirosurile frigiderului plin de la Crăciun pînă în Anul Nou. Mirosul de caltaboș cu cel de cîrnat, cel de tobă cu cel de piftie. Mă apasă, îmi dau greutate. Mă dezechilibrează. Am coșmar. Așa cu
Am lăsat geamul deschis la balcon ca să-mi scot mirosul de pește mort din slip și din șlapi și, ce crezi, am omorît plante nevinovate. Păi, dacă n-am gîndit? Nu am gîndit. Mi-am spus să nu mai miros a pește mort și, cînd colo, nu m-am uitat la plantele de pe balcon.
Ești dependent de pat, de pătură, de Netflix. Dacă ieși din casă o să te taie corentul, frigul. Rău a fost să fiu răcit. Și mai rău că n-am știut că-s răcit. Aveam o stare, dar n-o puteam numi răceală. Mi se întuneca gîndul, chiar și prostia mi-era mai proastă și, ce crezi, nu știam că-s răcit. Aveam o stare de neastîmpăr, deși trebuia să zac. Sîmbătă sau duminică? Asta mi-e crucea. Nu știam ce să fac ca să ajung în piață. Ce să fac? M-am bandajat în fulare și căciuli. Degeaba. În
Pîine pe țest. Am mîncat una, cît roata soarelui. Plămădită de Lidia. Și vin gros, gras. Lăsat zile să fermenteze. De nu trece picătură de bec, soare, lumînare prin el. Un kil juma’ am băut cu sete, să scot răul din mine. De la Marian. Pîine și vin-binecuvîntare. Nu-mi trebuie mai mult. Și e un singur drum care mă vindecă așa: drumul la Piscu Vechi, la cinci kilometri de Dunăre. Cu Lidia ne-am crescut adolescența. Și nu cred că știam de capul meu, dar cînd venea tatăl Lidiei din Piscu Vechi la B
ROBOR-ul e în creștere, Dow-Jones-ul nu se simte prea bine. Covrigul urcă la un leu și jumătate. Incredibilă lovitură pe piața nimicului, a nimicniciei, a prostiei în care înotăm. S-o fi scumpit făina, nu s-a făcut făina îndestul, grîul nu s-a ridica
Așa făceam în copilărie, însă pe vremea cînd chiar nu se găseau alimente. Nici becuri măcar. Nu-s aici la alimentara de la Rîmnic, mă duc pe Dudești, în țigănie. Nu-i acolo? Cobor în bulgărie. Nu se poate să nu se găsească. Doar că nu se găsea.
Iar am fost în hala de pește. Deja put a déjà-vu. Dar ce să fac? Am rămas obsedat de felul în care mi-e drag peștele și de felul în care-mi ling deștele după el. Ce să mă fac? Cred că e vorba, nu i așa, despre felul în care nu pot fi fanatic. Nu mă fanatizează ideile.
ANAF îmi pune poprire pe cont. Iar cu Perfecta. Îi duc hîrtia că am plătit vineri seară. Dom’le, așteptați pînă luni la prînz, sistemul nu mai funcționează, vă dați seama! Și sistemul perfect zice din nou prin SMS: contul e liber, puteți să-l folosiți. Trecuse un sfert de oră? Perfecțiunea există pe dracu’.
De ce să dau 7 lei cînd pot lua cu 3? Nu știu dacă mă înțelegi, omule – chiar, tu de ce dai 7 lei pe un kil de vinete foarte la fel cu cele de 3? Cele de 3 ocolesc taxe, se vînd en gros, omul vrea să scape repede de 5.000.000 de kile de vinete, dacă m-a găsit pe mine, de ce nu? Recunosc că, în acest parcurs, am trecut de legume proaste, refuzate, retardate, de 1-2 lei, dar cu care puteai face supa azi și prin ele găseai de o salată mîine. Acum, însă, exact aceeași legumă de 7 lei o găsesc la 3.
Și uite viitorul. Pasul al doilea, invers. Plastic cu vagi urme de sare. Ha-ha-ha. Și chiar cred că se vor naște, cum s-au născut în fapt după anul 2000, generații care vor considera firesc ca plasticul să nască sare. Marea plasticului va naște sare. Ce mișto! Trăim, nu glumă.
Dacă voi credeți că ei numesc asta toleranță, identitate de gen, vă înșelați. Nici unul nu vorbește în capul lui o asemenea limbă. La ce folosesc așa cuvinte mari și necunoscute?
La orice pescărie s-a băgat pește proaspăt. Din coadă dă peștele pus acolo, pe tarabă. Caras, crap. Nisetrul și somnul vin gata terminați. Carasul-crapul mai reușesc să supraviețuiască drumului. Dau bine pe tarabă, făcînd ultimele mișcări de cha-cha-cha sub
S-a dat drumul la must. Se aduc butoaie, storcătoare direct în piață și se stoarce într-o veselie must. Am stat ca prostul duminică, în Obor, la tarabe. Mi am crăcănat ochii să văd gesturi, agiteala, mustăria. Pute a boască piața așa cum trebuie să pută. O piață, pute a leguma care-i de sezon, a mișcare de gospodar. Pute a varză, a pepene, a strugure, a măr. Pute a pîine rumenă, a mititei. Pute pentru că nu-i doar leguma de frunte pe tarabă, ci-i leguma descompusă la gunoi, aruncată
În orice piață ar merge, Osaka n-ar vinde masiv. Tot Serena. Indecența, gura spartă, minciuna, incriminarea celuilalt, hărțuirea autorității, stîrnirea publicului mahalagiu, toate astea merg în piață. Sper că știți întîmplarea de la US Open. Finala. Osaka o hamsie japoneză de 20 de ani contra rechinului Serena, cu palmares infinit. Merge jocul. E nervoasă Serena. Nu simte jocul. Nu i intră mingile. Și uite așa, nervi. Antrenorul din tribune îi face semn. Te ții? Arbitrul vede. Unii arbitri
Eu știu una: hainele stau pe umeraș. Și mai știu că, dacă stau pe umeraș, ele și vorbesc. Îți devin prietene. Vezi stofa, culoarea mai bine. Dar astăzi nu mai e ce-a fost. Hainele îmi par ostile. Se practică maldărul. Maldărul caută scotocirea. Scotocirea dă miros. Nu-i scăpare de maldăr în magazine de oarecare renume. Nu, nu. Dacă vrei preț mic, ia preț mic. La maldăr. Practica, anul ăsta, este generalizată în Obor sau în mall, hai, bre, la maldăr. Femeie și bărbat cu poftă de ieftin
Pepene (Denia’) verde Bulgaria. 11 kg. 0,25 leva za kila… adică 50 bani kg. Miere. Cu sîmburi. Zemos. Fără intervenția geneticii. Mă gîndesc la tine. Mănînc și nu plîng. Mănînc. Mirel, nostalgie vindecată
Doamne, ce foame mi-e! Dar din flori? Sînt sec. Nu știu și pace. Și atunci uite begonia. Am strigat în capul meu: floarea asta nu-i românească! Nu există, ce să fac, ce să zic? Eu doar-doar să nu aud că îmi pot înfige dinții în begonie. Vine din India, Indonezia, America Centrală și America de Sud. E inevitabil. Era așa de flocoasă, multă, cerată begonia. Și nașa Sanda rătăcea: gust acrișor. Aici m-a lovit. La acrișor nu cunosc altceva: lămîia, grapefruitul, ce să știu altceva?
N-aș spune că-s mare susținător al vineției vinete. Ba, din contra, pînă-n anii din urmă chiar n-o știam altfel decît ca salată, răcoroasă c-o țîră de ceapă. Eh, dar și roșii de jur-împrejur, și-o salată de ardei copți. Dar, nu știu cum, vînăta mi s-a băgat în suflet.
În piață m-am plimbat de la 2 la 2,50. Și am luat cu 2,50. Dar era de zece kile. Incredibil de mare. N-aveam bani curați, adică cash, ca să pot să-l cumpăr. N-aveam umeri ca să-l car. Am făcut cinci opriri cu pepenele. La prima am auzit cuvintele vînzătorului: n-o să mîncați așa ceva în vara asta.
În fapt, ascundem ceapa. O îngropăm, ne amăgim că dă savoare. Am gătit mult timp fără ceapă. Rezultat: nici o diferență. Ori ceapa nu mai este ce era, ori n-am știut s-o păstrez trează în memoria hranei. Nimeni din familia mea nu făcea rîntaș.
Îmi place să scormonesc în piață. Și scormonitul mi-a adus duminica trecută, uite, mere. Straniu, nu? Mărul de Sfîntul Ilie nu-i pripit, ci zemos, fără fițe și rezistențe. E roșcovan și necunoscut. E un încurcă-lume, cum să fie mere în iulie? Mărul ăsta este fără grabă, dar e grăbit.
Două-trei săptămîni ține dulcele verdelui. Nu mai mult. Pepenele verde e darul Sfîntei. Așa am trăit, așa știu. Omul se uită cu mirare la mine. Cum? Și-mi zice: am și pepene galben în frigider. Eh, atît mi-a trebuit. Mi-am dat drumul. După verde, vin gutuia, mărul, apoi para! I
Îndes chiftele pînă se potrivesc. Da, le pun cu mîna mea, sînt conspiraționist. Nu umblu cu jumătăți de măsură. Jap, înnebunesc chifteaua să intre odată în găoacea ardeiului. Ce chiftea să nu se supună?
Era o lădiță de roșii storcite în piață. Am privit materia dezintegrată, din ce în ce mai dusă, topită, dezrădăcinată. O muscă uriașă îi dădea ocol, se înfipseseră albinele. Omul era și el pe acolo. Trei-patru gorobeți căutau forme de viață mîncabile. Abandonau.
Înjurătura, cum o fi ea făcută, este între frică și glumă. Te scuturi de rău c-o înjurătură cum o faci cu o glumă. Acum, îți dai seama, am scos gluma cucoană mare, regină.
