Lidia și Marian
Pîine pe țest. Am mîncat una, cît roata soarelui. Plămădită de Lidia. Și vin gros, gras. Lăsat zile să fermenteze. De nu trece picătură de bec, soare, lumînare prin el. Un kil juma’ am băut cu sete, să scot răul din mine. De la Marian. Pîine și vin-binecuvîntare. Nu-mi trebuie mai mult. Și e un singur drum care mă vindecă așa: drumul la Piscu Vechi, la cinci kilometri de Dunăre. Cu Lidia ne-am crescut adolescența. Și nu cred că știam de capul meu, dar cînd venea tatăl Lidiei din Piscu Vechi la București, știam cine sînt. Îl văd în cadrul ușii de bloc. Pîini pe țest cît roata făcute de Mărioara, mama Lidiei, un miel, juma’ de porc agățați de gîtu-i. Cine ești? – parcă mă întreba Ionel, tatăl Lidiei. Un stomac sau un creier? Ambele, răspundeam ca prostul. Dar dacă ambele sînt în concurență sau rătăcire, n-ai cum să trăiești mereu rătăcit, nestatornic. La mine, stomacul era pus la cale. Avea identitate, statut, știam precis ce mănînc, caut. Am știut de la bunicile mele, dar ele trecuseră pe lumea cealaltă. Și eram pe mîna maică-mii, care-mi dădea numai mîncăruri boierești. Cel mai bine, bastardul de mine. Cel mai bine, bastardul de mine, cel mai bine eram omul care vrea sînge. Vin cu pîine, carne friptă cu pîine-vin. Cel mai bine mi-o spusese tatăl Lidiei și darurile lui aduse din două în trei luni la București de la Piscu Vechi. De cap am avut grijă, cum am putut și eu, singur. Eram la Facultate, atenție la cap! – mi se spunea cînd intram-ieșeam din sala de cursuri. Nu știam însă că astfel de lucruri esențiale pot să dăinuiască. Moartea lui Ionel, tatăl Lidiei, m-a rupt de adolescență. Gata. Ești doar cap, ești de capul tău, îți place? Și rătăcind în iluzii și prin trend-uri, am descoperit-o, redescoperit-o pe Lidia. O știam de o viață, dar de la ea am înțeles ce tot vorbim noi de tradiție în acest sens cu sens: să faci același gest ca părintele tău. Să dăruiești. Și să dăruiești cu voluptatea părintelui tău. Cred că una dintre rătăcirile familiilor de azi stă în faptul că-s incapabile să reproducă ce-i bun dintr-o lume care le este la îndemînă. Or, Lidia, fiica lui Ionel, asta face. Nu trebuie mult. Dar e intens. E incredibil. În lumea atîtor nestatornicii, trend-uri, triburi, prosteli, Lidia e statornica unei lumi care spune simplu: știu totul despre rătăciri, am călătorit, am căutat, am regăsit. Rătăcirea mea este să fiu statornică. Și cînd Marian, soțul ei de-o viață, prinde un somn de Dunăre de-l aruncă-n borș, cum credeți că-s cuvintele? La pîine, vin, somn, merge ardeiul iute tăcut și tăiat de cuțit cu o rețetă cu care Lidia și Marian fac cap de pod peste zeci de lumi invizibile. Rețeta de murare temperează ardeii tîmpi de iuți. Aruncă uniform iuțeală către toate țuștile. Dizolvă puterea răului. Așa-s Lidia și Marian. Dizolvă, și cred că au multe pe cap, puterea răului. E Piscu Vechi. Nu-i așa că sună mișto? Piscu mereu vechi și cuceritor al Lidiei și al lui Marian.
