Într-o seară am pus buzele pe-un pahar de vin alb și-am simțit că mor
Și-n loc să mă gîndesc de unde s-o trage sfîrșeala asta, uite la ce mi-a stat capul. M-am gîndit: dom’le, o fi mișto să mor acum? E de-ajuns? Mi-e de-ajuns? Și mi-era așa bine, încît mi-am spus: da! Mi-am făcut așa recensămînt. Cîtă țelină am mîncat? Dar păstîrnac? Cîtă roșie e-n mine? Am iubit? N-am urît destul. Sînt fericit? Sînt prost! Cît de oportunist sînt? Dar sinecurist? Cu mama cum m-am purtat? Dar cu taică-meu? De ce i-am lăsat să moară? Cîtă iarbă am adulmecat? Cîtă lume am văzut? Mai nimic. Dar chiar nu-mi trebuie mai mult. Ce-am făcut? Ce-am împărțit? Cît am furat? Cît am alergat? Dar cel mai nasol a fost că am simțit că am burtă. Nu, asta nu. Să mor cu burtică mitocănească, nu! Nu permit. Și-atunci m-am trezit. Și m-am gîndit să-mi iau o pastă să-mi treacă sfîrșeala. Să stau plutind pe insula asta împletită, încîrligată. Nu, nu vinul era de vină. Ceva din sinapse se așezase greșit, dement. „Într-o seară am pus buzele pe-un pahar de vin alb și-am simțit că mor“ – ce prezență era asta? Trecuse moartea prin mine ca un castravete, ca o lubeniță. Venise moartea pe la mine precum venea de la vale bunicul meu cu buzunarul plin de piersici. De unde le lua? Din piață? Niciodată n-am întrebat. Și gîndul că, uite, îl voi întreba pe bunicul meu de unde a luat piersicile iar, conștient, mă fura spre moarte. Apoi mi-am privit telefonul. iPhone-ul murise. Pe icon-uri cînd apăs, apăs și las urme. Imposibil de vorbit, de folosit. Trecuse moartea prin mine și-mi blocase telefonul. Ce-o mai fi și asta? Vin pastele. Cu ardei și ustoroi și-o țîră de ulei. Băi, săracule, îmi spun, gustos mai mori! Și cu arsură-n vîrf de limbă, uite-mă halind de 22,50 lei. Ce preț, dom’le, tocmai acum, cînd muream… Ultimul meu preț? 22,50. Atît? Știucile alea de macaroane din farfurie. Sînt mort? Tu ce spui? Comentează la acest articol de-ai avut astfel de întoarceri în viață și care a fost ultima ta cifră auzită, mîncată.
