Înmormîntarea inocentei Maria
Vineri către amurg aflu că a murit Maria, tușa mea Mărioara. Femeia asta era din ginta inocenței. Se uita mereu la mine și eu spuneam păcătoșenii. Se uita la mine senină și spunea: mă, maică, eu știu… Deci nu se arunca la vorbe. Stătea cu mîna la gură și se îndoia. Îndoiala aceea apăra inocența. Inocența sufletului ei apăra îndoiala. Știu eu, maică… Și cînd o făceam să rîdă sau se însenina la chip, tot așa făcea. Și rîsul ei era îndoială și inocență. Nu era cu răutate: muicăăă! Tușa Mărioara era cea care m-a făcut să mor după pîine. Pîinea ei la țest frămîntată în ligheanul de email din dormitorul-sufragerie-etc. Stătea pe marginea patului, lîngă lighean, și mai arunca un ochi spre pîine. Avea două fete, una vitregă, una din trupul ei, dar așa, ca o fată de-a ei, era pîinea cea nouă. Mereu altă pîine, mereu pîine nouă. Și pîinea aceea era inocentă. Nu știu cum făcea, dar pîinea mare cît roata, făcută la țest, avea seninătate, nu părea a fi fost vreodată frămîntată. Și stătea cu pîinea la țest, o păzea, o rumenea parcă. Făcea focul sub țest și întărîta focul. Dar acum toate aceste lucruri nu mai sînt. Zeci de gesturi ale inocenței s-au murdărit, le-a luat moartea. Sînt puțini oameni pe lume care ar trebui să fie nemuritori. Ea și Ionel al ei au fost printre aceștia. Să știe ce-i lungul nasului, să știe, în cîmpia aceea unde pămîntul e ca untul, cum se fac lucrurile, mereu ca la începutul lumii. Cînd am văzut-o în coșciug m-a apucat un tremur în tot corpul. Nu era atît de frig, nu era nimic înfricoșător în jur. Dar ea se dusese și tremuram ca varga. Și de atunci pe Mărioara o tot visez. O visez cum a fost băgată în pămîntul ăla ca untul.
