Nici o masă fără pește
Iar am fost în hala de pește. Deja put a déjà-vu. Dar ce să fac? Am rămas obsedat de felul în care mi-e drag peștele și de felul în care-mi ling deștele după el. Ce să mă fac? Cred că e vorba, nu i așa, despre felul în care nu pot fi fanatic. Nu mă fanatizează ideile. Și asta o constat pornind de la pește. Doamne, cum poți, ca mine, să privești ochiul care se stinge, coada care se zbate și-n același timp să ne îndoi ca dementul? Ai trebuie să recunosc că am momente abisale la vederea peștelui ce se stinge în acvariul de la hala de pește și cînd mușc haleala din trupul prăjit al peștelui. Cum poate mintea să separe o chestie de ailaltă și să fie de acord cu amîndouă? Mi-e teamă acum să și gîndesc teoretic pentru că s-ar putea să vomit gîndindu-mă la ce ființă abjectă sînt. Ce greu drum! Eu și peștele. Culmea, nu mă oprește nici putoarea din hala de pește, nici oasele de pește nu mă opresc. Din mîncat, din gîndit. Ce mult îmi place peștele! Cu mămăligă, cu usturoi. Prăjit și greu. Plutind pe grătar balon. Și cum pot fi amnezic? Am auzit destul de des despre fanatism. Sînt în jur fanatici sadici. Și de cîte ori mă gîndesc la fanatism mă gîndesc la mine și la pește. Sînt pește. Prefer să plutesc printre fanatici. Între peștele crud care dă din coadă cu orice preț, gata să-și stingă ochii de atîta tîmpeală, și Haplea cel Nero al bucățelelor sale. Gata. Mi s-a făcut dor de un guvide.
