Vînăta, o psihanaliză
N-aș spune că-s mare susținător al vineției vinete. Ba, din contra, pînă-n anii din urmă chiar n-o știam altfel decît ca salată, răcoroasă c-o țîră de ceapă. Eh, dar și roșii de jur-împrejur, și-o salată de ardei copți. Dar, nu știu cum, vînăta mi s-a băgat în suflet. Acum e-n piață la 5 lei, la 4 lei. Și, de cîte ori umblu prin piață, fac obsesie. O privesc și îmi vin în cap alte rețete. M-am zgubilit. Rețeta de salată, vînăta coaptă mi-e străină. Acum, într-o fractură, îmi dau seama și de ce. Nu-mi place prea mult să le coc și să le belesc. Mă ard la buricele degetelor. E, da, asta îmi place, dar nu-mi place. Fără să te arzi la dește nu i plăcere vînătă. Dar, de fapt, intrînd în subconștientul meu, altceva mă sperie: nu știu s-o coc pe vînătă. Da, da, asta este! Prea grasă pentru focul meu din inimă, vînăta, în realitate, e uriașă și cu greu o găsesc subțirică. Pusă pe tavă, pusă pe ochiul aragazului, grasa e greu de perpelit. Da, asta trebuie să fie. De aici faptul că am preferat s-o tai în bucăți, s-o fac călugărește. Sau s-o stropesc mărunțită cu ulei, să-i dau ardei iute și-o țîră de stafide, și s-o dau focului. Mi-e simplu s-o mînuiesc pe prea marea vînătă. E prea mare pentru gustul meu. Ah, și plăcerea aia de a o pune cum este, tăiată însă, pe grătar! S-o vezi cum se desface, se topește în coaja ei și atinsă în coaste și pe burtă de mirodenii, și cu niște cărniță de mînzat tocat… ui, un deliciu. Da, dar de unde frica mea că nu se coace pe dinăuntru? Asta trebuie neapărat studiat. De ce mi-e frică de grasa vînătă că nu se coace? Pentru că nu se coace. Îmi rămîne blendă și prostită. Nici coaptă, nici crudă. Zgîrci înfiorător, ratare nețărmurită.
