Am mîncat petală de begonie
Eram pe stradă și Sanda, nașa noastră, a zis: begonie. Asta-i begonie. Știi ce gust are? Am stat lemn în stradă privind spre toate punctele cardinale. Floarea are gust? Floarea este decorativă. O iei și-o pui în glastră, în ghiveci, în grădină. Două, patru flori sînt de dat mortului, una, trei, cinci sînt de dat la zi de naștere. Cum să mănînc o floare? Și Sanda a continuat. Cum nu știi? În Franța sînt și petale de flori care dau gust salatelor. Deja am început să zbor. Nu știu decît culoarea verde de salată verde. Roșu-verde-alb de roșie, castravete și ceapă/brînză. Cum să am în minte salată cu flori? Auzisem de păpădie și de salata ei. Dar păpădia nu-i salată, e iluzie. Ce salate mai știu? De boeuf, orientală cu măsline și cartofi, Doamne, ce foame mi-e! Dar din flori? Sînt sec. Nu știu și pace. Și atunci uite begonia. Am strigat în capul meu: floarea asta nu-i românească! Nu există, ce să fac, ce să zic? Eu doar-doar să nu aud că îmi pot înfige dinții în begonie. Vine din India, Indonezia, America Centrală și America de Sud. E inevitabil. Era așa de flocoasă, multă, cerată begonia. Și nașa Sanda rătăcea: gust acrișor. Aici m-a lovit. La acrișor nu cunosc altceva: lămîia, grapefruitul, ce să știu altceva? Curcanul cu gust de lămîie. Uf, ce bun! Dar nu. Begonia trebuie să fie acrișoară, altfel decît orice, orice lămîie. Grapefruit. Begonia are gust acrișor. A devenit atît de puternică acreala, că dinții trebuiau s-o sfîrtece. Și s-a rupt o petală. Ca să văd eu că lumea nu e doar lămîie. Nu rupeți begoniile, sînt ca niște trandafiri fără țepi. Floarea cerată umblă după tine tot anul. Eh, știai de limba-mielului? Floare albastră ca o stea cu gust de castravete. Da, știu fiindcă begonia m-a trimis pe Google.
