Ceapa la grătar, odă

În fapt, ascundem ceapa. O îngropăm, ne amăgim că dă savoare. Am gătit mult timp fără ceapă. Rezultat: nici o diferență. Ori ceapa nu mai este ce era, ori n-am știut s-o păstrez trează în memoria hranei. Nimeni din familia mea nu făcea rîntaș. N-o omora pe ceapă în halul ăsta. Adică memoria mea limbistică nu ține minte o asemenea nebunie. Dar am avut în ochi o asemenea oroare. Și cum așa-mi place, am gustat, am mîncat, am trăit, am supraviețuit. Nu mi-a fost rău că am înecat-o în vinuri seci și albe și am văzut-o în memoria mea plutindă, dusă, ca o barcă eșuată. Așa că n-am avut treabă cu rîntașul. Dar ceapa e bună. Rostogolită în grătarul sosos de carne. Este sosia neîntrecută a cîrnatului și a cefei de porc. E începutul visului. Ține loc de orice cărnăraie. Cînd mă simt greu ca pămîntul și n-am chef de cărnăraie, urmăresc ceapa, o tai pe la talie și-o arunc pe ascuns pe grătar. Unii se minunează, alții tac. Mulți o vînează. Și dacă iau și o burhacă de pîine, wow, un deliciu, nestemată. Dar nici aici ceapa nu trebuie lăsată în prag sau alăturată cărnii. Trebuie lăsată în sosul ei. Trebuie să ia sos și să scape sos. Să fie un vis către ceva și o uitare de altceva. Nu te întreba ce. Habar n-am. Ceapa visează și ea să nu fie mereu o acritură. De aia trebuie prinsă de mijloc cu cuțitul și la mijloc între stări, între ipostaze. O ceapă în toane bune, asta e. Și cînd te gîndești că asta-i oda cepei noi, oda cepei ce acum face căpățînă, că cea verde e trufanda. A, sper că știți că ceapa verde se umflă și devine grasă cu foi. Așa cum lași o femeie gravidă și ea nu se mai recunoaște. Dar, în fapt, înflorește. Creează reverii. Trece într-o nouă stare de agregare și cunoaștere. Îți cunoști trupul, dragă ceapă verde? Nu, nu. E o prelungire a vieții ceapa uscată. Nimic mai uluitor. Deci nu umblați cu rîntaș, bucurați grătarul! Minut, minun. 2 lei kilul în piață, hai 3, cu fandositele prețuri de astăzi. Și fără preț este privirea. Privirea care ține pe grătar ceapa.