Iulian COMANESCU

Dar cum adică „nu creăm probleme” la Bruxelles, dacă în România sînt atîtea probleme? E simplu, grijile Bruxelles-ului sînt altele decît ale noastre.

„Hater”-ul, o persoană măcinată de anxietate și nemulțumiri, care își găsește o personificare a anxietăților și nemulțumirii ca poetul muza, a existat dintotdeauna.

Faptul că euroscepticismul e (deocamdată?...) o afacere politică fără urmări, în România, e confirmat de ultimele formule de guvernare din țară.

„Român stabilit în străinătate” e ciudat, din punctul de vedere al televiziunii, ceva ce-ar trebui folosit doar în situații ieșite din comun, cum ar fi atentatele sau catastrofele, cu sensul de „martor ocular”.

Jurnalistul, anume cel serios, trăiește într-o permanentă îndoială în materie de ceea ce are de publicat.

Azi, copiii se fac simultan pe net și la spital: prima poză cu băiatul cel mic, Efrem, o am chiar din sala de naștere, că am asistat. Imediat după succesul operațiunii, am fost invitat să fac o fotografie cu tăierea cordonului ombilical și cum nu prea-mi venea să bag telefonul printre pense și sînge, o infirmieră mi l-a smuls din mînă și s-a apucat să tragă mai ceva ca Ron Galella sau Fane Jeg.

Dacă vă imaginați că media de astăzi face ceea ce face de lene, nu-i chiar așa.

Vorbele cu încărcătură emoțională. „Ponta dezamăgește“, titrează Evenimentul zilei după ultimul sondaj electoral, explicînd că „nu reușește să capitalizeze electorat în ultimele șase luni“. Asta, în condițiile în care Victor Ponta a pus pe roate un partid care a

Dacă i-ar fi jurizat Rareș Bogdan, austriecii ar fi defilat cu un vultur imperial, bulgarii cu un leu, estonienii cu trei, iar Slovacia cu o cruce patriarhală. Oricum, la ce zice heraldica, Europa ar fi o cafteală continuă între vulturi și lei cu unul sau mai multe capet

De ce televiziunea, mediu preponderent vizual, livrează mai ales ­kitsch auditiv? O face fiindcă, în TV, imaginea e funcțională, reproducere. Putem vorbi, e drept, de decoruri kitsch sau de „jocuri secunde“ ale kitsch-ului, ca Bravo, ai stil de la Kanal D.

În 2012, la aniversarea de 20 de ani, CNA-ul se lăuda cu 750 de televiziuni și 3.727 de rețele de cablu. Piața TV din România e democratizată pînă-n pînzele albe

Donald Trump folosește atît de mult Twitter-ul, încît nu mai era nevoie de gafa cu „covfefe“ pentru ca toată lumea să știe asta. Ironizat de presa liberală pentru această apucătură, bizarul președinte în exerciţiu al SUA are totuși beneficii reale de pe urma acestui gen de comunicare, tocmai pentru felul în care, în realitate, nu comunică.

În Camera obscura e o scenă memorabilă, în care doi cineclubiști de la Combinatul Siderurgic Hunedoara o iau cătinel printre ruinele fabricii în ziua de azi distruse, pentru a identifica locul fostului laborator în mormanele de moloz: atunci cînd realitatea se dovedește imposibilă, metafora îi supraviețuiește.

2016 a fost anul în care lucrurile s-au întîmplat mai ales în televiziune pe piața media din România și e normal să fie așa, fiindcă două treimi din banii de publicitate, principala sursă de venit a presei private, în televiziune se duc.

Visuri la cheie e o emisiune care a venit exact pe acest gen de tensiune mentală în care trăim: sentimentul exacerbat al proprietății, cuplat cu ideea evidentă că e ceva în neregulă cu proprietatea ta.

E a doua oară în ultimii ani, în România, cînd „televiziunea pierde alegerile“ și, din nou, a doua oară cînd „Facebook le cîștigă“. Oricît de relative ar fi aceste constatări, un mic istoric al comunicării politice românești din ultimii ani e mai mult decît instructiv și, în ultimă instanță, include o veste bună pentru democrație.

The Young Pope te lasă cu o dilemă: e Pius al XIII-lea retrograd, progresist, sfînt, demon, antipapă, Papă ideal…?

Din polemica de pe Facebook care a ținut loc de necrolog al lui Castro, reiese că în ea se confruntă două tipuri de percepție: cea prin imagine, pro, cu cea prin analogie, contra.

Comparativ, abonamentele la Netflix, HBOGO, Voyo sau alte servicii asemănătoare reprezintă o alternativă decentă la piraterie și o experiență de vizionare adesea fără cusur.

Vlogger-ii români – și nu numai – au cu siguranță foarte rar peste 30 de ani și surprinzător de des, sub 20. Pare că la o asemenea vîrstă nu ai griji materiale și nici a ședea în fața unei camere ca să te pui pe YouTube nu pare cel mai serios demers de carieră.

La europarlamentarele din 2014, remarcam că numele țării devenea cuvîntul-vedetă al mai tuturor sloganurilor.

Maia Sandu, speranța re­for­miș­ti­lor, a avut o prezență mult mai discretă din punctul de vedere al comunicării publicitare; în loc de asta, s-a remarcat în dezbaterile televizate.

Ceea ce puneam pe vremuri în vitrină ascundem acum în sertarele-cavou, fiindcă cultura materială a proliferat pînă la punctul la care nu mai poate fi transformată în muzeu.

WikiLeaks a publicat duminică o tranșă de cîteva zeci de mii de e-mail-uri din campania lui Hillary Clinton, candidata democrată la președinția SUA.

Dacă instituțiile statului ar avea ceva numit coeficient de inteligență, Jandarmeria n-ar trece nici testele pentru preșcolari, la modul cum a funcționat de astă dată. Partea proastă e că, spune aceeași directoare a festivalului, comandantul Jandarmeriei „a înțeles, apoi a rîs și el“

Barba se întoarce, prin urmare, inclusiv la noi, în România.

Primele ediții din Supraviețuitorul au făcut, la PRO TV, în jur de 7-8 puncte de rating, altfel spus, o cotă de audiență de 22-25%.

Ce e penal și ce nu în astfel de povești nu știu. Cert e doar că TVR a fost dintotdeauna un aspirator de bani și din cauza incompetenței, pur și simplu.

E remarcabil faptul că ambii participanți la întîlnirea despre care vorbesc sînt în același timp atît de aproape și de departe de acest înțeles.

Kaufland, binecunoscutul lanț de supermarket-uri, a lansat o aplicație pentru mobil pe nume Scan & Pay, cu ajutorul căreia poți plăti singur la magazin, fără casier.

Autoritățile și cîțiva politicieni ex­pirați au transformat cazul Sky News, cel cu traficul de arme, într-o campanie de autoridiculizare a României, într-o situație în care, cu un pic de moderație și inteligență, am fi putut obține contrariul.

Mai mult decît alte festivaluri, Dokufest are panel-uri educative, zone de stand-up comedy și produce, de pildă, cinematografe renovate, alte festivaluri mai ­mici (animație, de pildă) sau un alt cinematograf, alimentat solar.

Ce fac vedetele pe net cînd dumneavoastră nu le vedeți, dar alții le văd foarte bine? Promovează produse.

O asociație americană a producătorilor de semiconductori a publicat un document care spune că celebra Lege a lui Moore, care afirmă că puterea de calcul se dublează la fiecare doi ani, ar putea deveni inoperantă prin 2021

E mijlocul verii, 15 iulie 2016, și tancurile facțiunii armate care vrea răsturnarea lui Erdogan sînt chiar în mijlocul Istanbulului, pe podurile de peste Bosfor.

Probabil dumneavoastră, cei care ne citiți azi pe Internet, sînteți aceiași care ne citeați acum zece sau douăzeci de ani pe hîrtie – și cam la fel, cititorii întregii prese. Problema e că ea, presa, s-a schimbat în acești ani, și nu în bine. Dincolo de asaltul mogulilor și mai apoi al politicienilor, principalul motiv sînt banii.

Jurnalismul de date a devenit în timp ceva spectaculos.

Dacă e să-l definim simplu, la componenta de prelucrare a datelor pe care am numit-o mai sus computer assisted reporting se adaugă diferite tipuri de vizualizări. Graficele simple au fost înlocuite în ultimii ani de așa-numitele infografice sau infografii, evidențieri estetice și uneori interactive ale datelor.

Casetofonul și CD-ul. Primul a fost ucis de al doilea, care a fost ucis de mp3 și alte formate digitale, foarte la ele acasă în memoria calculatorului, a telefonului sau a mai orice altceva. De la casetofon la CD s-a petrecut o revoluție mai greu de sesizat azi, dar crucială, cea digitală

Fiindcă, cu siguranță, ați auzit și/sau ați citit diferite teorii tenebroase despre datele personale pe care le deține Facebook despre utilizatorii lui, iar în România sînt 8,5 milioane de astfel de utilizatori, cîteva clarificări sînt necesare.

Scandalul de acum cîteva zile, referitor la clipul filmat de Vali Vijelie cu studenţi la Conservator pe scena aceluiași Conservator, denotă ceea ce am putea numi un complex de inferioritate la scară socială, a întregii societăți românești, referitor la manele şi, în general, la romi.

Dacă scorul de 30% vi se pare bun, gîndiți-vă că o colegă de partid a lui Nicușor Dan, Clotilde Armand, a realizat aproape 32%, după unul dintre institutele de sondaje, pornind de la nimic. Candidat și la alegerile din 2012, Dan era cotat cu 20% în sondajele dinaintea campaniei. Iar adversarii lui nu erau redutabili.

În ultimii ani, tirajul tipărit al revistei a scăzut cu numai 20%, de la 1,5 milioane la 1,25 de milioane distribuite global – mai ales în SUA, deși publicația este realizată la Londra. Pierderea e mai mult decît compensată de edițiile digitale ale publicației (site, mobil sau tabletă).

Săptămîna trecută, The Verge anunța că vînzările de Chromebook-uri le-au depășit, în premieră, pe cele de laptopuri Apple. Ce este un Chromebook și ce importanță are pentru noi, profanii, o astfel de statistică?

Vacanțele, concertele de rock și alte momente fericite merită gustate fără intermedierea mobilului. Iar fiindcă a renunța cu totul la fotografie e prea crud, putem începe să ne premedităm apăsarea pe buton, eventual răsfoind și cîteva albume de mari fotografi.

Dacă ați fost în vacanță în Anta­lya sau ați auzit cîte ceva despre dezvoltarea frenetică a zonei din ultimii ani, s-ar putea să fi remarcat un lucru: regiunea este un Disneyland pentru adulți, de dimensiunile unui județ.

Pe urmele lui „Untdelemn de la Bunica“ și ale „Tarafului“ de acum 15-20 de ani, România se umple de brand-uri și strigări publicitare neaoșe. Unde apar ele mai des și ce spune asta despre noi, românii?

Ce e atrăgător în violența și moartea repetitivă din Game of Thrones? Un gen de exorcizare prin recontextualizare, cam la fel ca în epitafurile vesele din Cimitirul de la Săpînța.

Cînd, în ianuarie 2016, Netflix s‑a lansat și în România, reacțiile inițiale au fost entuziaste, pentru ca ulterior să se transforme în dezamăgire, din cauza prea puținelor filme disponibile în România, pe celebra platformă de Video-on-Demand.

La cîțiva kilometri de Betleem, în tabăra de refugiați de la Dheisheh, zisă și Ad Duheisha, patru fetițe gălăgioase se îmbulzesc în fața mea, pentru o poză care celebrează triumful palestinienilor în fața sîngelui și a violenței istoriei.