Ce-ar putea găsi DNA la TVR
În stilul caracteristic, TVR a mai dat luni unul din inutilele sale comunicate de presă, anunțînd „în virtutea transparenței“ ceea ce jurnaliștii știau deja de la Senat: că DNA face cercetări în televiziunea publică. Dar ce caută DNA la TVR? E mai greu de spus în momentul de față, presupunînd că într-adevăr caută ceva anume. Putem spune, în schimb, cu un grad oarecare de probabilitate, ce ar putea găsi.
Ioan Chelaru, vicepreședinte al Senatului, a spus că Direcția Națională Anticorupție a cerut de la Camera superioară „rapoarte întocmite de comisiile de anchetă din perioada 2005-2015“, găsim pe Digi24. E ceva destul de ciudat în declarația senatorului: dacă au existat, aceste rapoarte au rămas în sertarele Comisiei pentru cultură și mass-media, fiindcă nu am auzit nimic despre ele. Există însă două tipuri de documente publice, ușor de obținut: rapoartele anuale de activitate pe care instituția publică e obligată să le prezinte în Parlament și, de obicei, primesc un vot negativ, ceea ce înseamnă demiterea Consiliului de Administrație. Plus rapoartele Curții de Conturi, care controlează TVR la fel ca orice altă instituție publică.
Primele sînt, în mare parte, maculatură. Mai puțin cîteva cifre generale, care arată tendințele în mare, detaliile care pot duce la cutare sau cutare achiziție publică, ce ar putea interesa DNA, nu există. Le-am studiat în paralel cu cele ale BBC și, dacă ultimele sînt un model de transparență fără ghilimele, precizie și bună-credință, cele ale televiziunii noastre sînt cam la fel cu comunicatul de presă de luni, „transparentizează“ ceea ce toată lumea știa deja.
Curtea de Conturi are însă un stil mult mai factual și include în raportările ei date la situații concrete, care ar putea interesa DNA-ul, în cazul în care banii publici ar fi cheltuiți neprocedural, într-o situație sau alta. Despre ce achiziții poate fi însă vorba? Am tot spus-o, TVR are un buget generos, de aproximativ 120 de milioane de euro pe an, din care vreo 70, din taxe percepute de la public (așa-numitul abonament TV). O mare parte din bani se duc pe cheltuielile interne; cele externe se referă la programe, echipamente, decoruri și multe altele.
În materie de programe, costurile masive sînt pe la achizițiile de filme și cele de meciuri sau alte evenimente sportive. Probabil, cine s-ar uita la banii cheltuiți pe filme de TVR comparativ cu achizițiile de același tip ale PRO TV sau Antenei 1, s-ar mira de anumite sume. TVR poate însă oricînd argumenta că are o politică de filme diferită, axată pe titluri culturale, iar cutare cheltuială e justificată de interesul public sau educarea publicului. E greu de crezut că acest gen de achiziții ar putea ajunge un cap de acuzare, cu excepția unor situații flagrante în care TVR ar da de trei ori mai mult decît altcineva pe unul și același film. În privința emisiunilor sportive, interesul public e mai greu de argumentat, oricît s-a vorbit despre „misiunea“ TVR de a transmite olimpiade și campionate europene, poate cu excepția cazurilor cînd avem sportivi cu șanse în astfel de competiții. La nivelul bunului-simț, faptul că TVR cumpără drepturi pentru sporturi minore în care România nu e reprezentată e strigător la cer, dar așa ceva poate fi cu greu încadrat la capitolul infracțiune.
Mai interesant e însă ce se întîmplă cu competițiile sportive interne. După 2005, o mare parte dintre marii „oameni de fotbal“ ajunși azi în pușcărie au interacționat cu TVR pentru campionatele și cupele interne, prin intermediul Ligii Profesioniste a lui Mitică Dragomir, cel care a primit în iunie o condamnare de șapte ani cu executare pentru evaziune, delapidare și spălare de bani. În fiecare an, TVR a cheltuit milioane (cel puțin) de euro pentru un campionat care nu mai interesa foarte tare alte televiziuni, după eșecul consorțiului Antena 1 – GSP, care, prin 2008, a cheltuit 120 de milioane pe un pachet copios de meciuri, fără ca ulterior să-l poată fructifica. La veselia cu care marii „oameni de fotbal“ schimbau între ei valize cu bani, e foarte posibil ca în zona achizițiilor de fotbal să se găsească ceva.
Vin apoi la rînd emisiunile produse de independenți. După un început bun, prin același 2005, cînd Tudor Giurgiu organiza concursuri soldate cu apariția pe post a unor titluri ca Bazar sau Planeta Moldova, producțiile externe difuzate de TVR au fost foarte puține și de o calitate inegală. Instituția nu respectă, de altfel, o prevedere comunitară conform căreia ar trebui să cheltuiască un procent important din veniturile proprii pentru producții independente, așa cum fac toate televiziunile publice din țările normale. Dacă nu cumva zvonurile despre costurile foarte mari ale emisiunilor Andreei Marin de acum cîțiva ani se vor adeveri, e mai greu de crezut că acolo e ceva de găsit.
În fine, un alt loc în care ar putea apărea semne de întrebare e cel al achizițiilor de echipament. Deși face emisiuni proaste, cu rating scăzut, TVR are camere video și alte tipuri de dotări care fac să saliveze televiziunile private. A dovedi însă că o cheltuială sau alta a fost în exces va fi destul de dificil. Poveștile, exagerate sau nu, care circulă în interiorul instituției sînt cam de felul următor: TVR a achiziționat cîteva zeci de calculatoare numite iMac pentru montaj, dar la scurt timp a aflat sau și-a amintit că trebuie să treacă la emisie HD, iar respectivele iMac-uri nu sînt potrivite pentru montajul HD, așa că au fost pasate redacțiilor, care s-au văzut cu calculatoare mult peste necesități. Ce e penal și ce nu în astfel de povești nu știu. Cert e doar că TVR a fost dintotdeauna un aspirator de bani și din cauza incompetenței, pur și simplu.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
