MASS COMEDIA

Am continuat să ies în fiecare seară, din solidaritate. Poate acesta este cel mai important lucru pe care l-am cîștigat în ultima săptămînă. Solidaritatea te umple de energie și de o bucurie aparte.

Cele mai cumplite sînt pentru mine decolările și aterizările, probabil pentru că, tot conform statisticilor, atunci se petrec cele mai multe accidente.

Privindu-i pe copiii de acum, nu ne rămîne decît să sperăm că peste alți douăzeci de ani vom avea altfel de votanți.

La începutul lunii ianuarie s-a iscat un mic scandal legat de foștii directori de școli, inclusiv directorii adjuncți care ar putea fi repuși în funcții, chiar dacă nu s-au prezentat sau au picat concursul organizat de fostul Minister al Educației. O decizie politică, desigur.

O negresă superbă a trecut, împingînd un cărucior cu un copil – toți bărbații s au uitat cu coada ochiului după fundul ei bombat, nici unul n-a pîsîit-o, nu i-a spus „Ce mai faci, păsărică?“. Gesturi și atitudini cît se poate de simple, care de fiecare dată cînd ajung într-o țară „occidentală“ continuă să mă mire și să mă bucure.

În Camera obscura e o scenă memorabilă, în care doi cineclubiști de la Combinatul Siderurgic Hunedoara o iau cătinel printre ruinele fabricii în ziua de azi distruse, pentru a identifica locul fostului laborator în mormanele de moloz: atunci cînd realitatea se dovedește imposibilă, metafora îi supraviețuiește.

30 decembrie 2016. Două țări diferite, două Românii miniaturale coexistă în același spațiu, separate iluzoriu doar de o stradă și o linie de tramvai. Nici una dintre ele nu-mi dă vreo speranță că ne va fi mai bine.

2016 a fost anul în care lucrurile s-au întîmplat mai ales în televiziune pe piața media din România și e normal să fie așa, fiindcă două treimi din banii de publicitate, principala sursă de venit a presei private, în televiziune se duc.

Unde mergem? Veșnica întrebare. Oricum mergeam în aceleași locuri, aceleași cîrciumi pe care le știam pe de rost. Lăptărie, MBL (Mai bine lasă!) în Cișmigiu, Cireșica pe bulevard și alte baruri obscure cărora le-am uitat numele. Toate la fel, întunecate, provinciale, nimic fancy pe vremea aceea.

Visuri la cheie e o emisiune care a venit exact pe acest gen de tensiune mentală în care trăim: sentimentul exacerbat al proprietății, cuplat cu ideea evidentă că e ceva în neregulă cu proprietatea ta.

Ce s-a ales de fata aceea? Ei bine, și eu mă întreb uneori. Tot ce pot să spun e că n-a ajuns globe-trotter, așa cum își dorea atunci, la 20 ani

E a doua oară în ultimii ani, în România, cînd „televiziunea pierde alegerile“ și, din nou, a doua oară cînd „Facebook le cîștigă“. Oricît de relative ar fi aceste constatări, un mic istoric al comunicării politice românești din ultimii ani e mai mult decît instructiv și, în ultimă instanță, include o veste bună pentru democrație.

Primează binele personal la care se poate accede pe căi mult mai simple și mai la îndemînă, prin părinți și cunoștințe, fără să mai alegem președinți și parlamentari. De multe ori m-am întrebat unde am greșit în ultimii douăzeci de ani, ca cetățean al acestei țări. Cum aș fi putut să mă implic altfel, în așa fel ca binele colectiv să-mi aducă și binele personal?

The Young Pope te lasă cu o dilemă: e Pius al XIII-lea retrograd, progresist, sfînt, demon, antipapă, Papă ideal…?

Nu m-a impresionat în nici un fel „scrisoarea“ de 1 Decembrie a lui Celentano (personajul din serial, nu cîntărețul, cum au crezut mulți inițial, inclusiv eu). E o lamentație de doi bani, o „compunere“ de clasa a III-a, iar jocul bun actoricesc apasă pe pedala emoțională la greu. Ne plîngem de milă. Iar la final, facem o promisiune un pic isterică, că „așa e la băutură“.

Din polemica de pe Facebook care a ținut loc de necrolog al lui Castro, reiese că în ea se confruntă două tipuri de percepție: cea prin imagine, pro, cu cea prin analogie, contra.

Mai postează o poezie pe Facebook, mai strîng 30-50 de like-uri de la oamenii lor, de la „fani“ care se simt obligați să le dea și feedback de tipul: „Superb!“, „Minunate cuvinte!“, „Suflet sensibil ce ești!“, „O zi frumoasă și ție!“.

Comparativ, abonamentele la Netflix, HBOGO, Voyo sau alte servicii asemănătoare reprezintă o alternativă decentă la piraterie și o experiență de vizionare adesea fără cusur.

Ne plătim berile, am înghețat. Vor veni zăpezile, iar ritualul nostru va înceta să mai existe pentru o vreme.

Vlogger-ii români – și nu numai – au cu siguranță foarte rar peste 30 de ani și surprinzător de des, sub 20. Pare că la o asemenea vîrstă nu ai griji materiale și nici a ședea în fața unei camere ca să te pui pe YouTube nu pare cel mai serios demers de carieră.

De ceva ani încoace, nu mai suport multitasking-ul. Îmi place să fac mai multe lucruri, însă nu deodată. Aș vrea să termin pe îndetele o „sarcină“ (creativă), să mă bucur de ea, să-mi iau o vacanță înainte să mă apuc de alta. Uneori e minunat să spui: azi nu am făcut nimic.

La europarlamentarele din 2014, remarcam că numele țării devenea cuvîntul-vedetă al mai tuturor sloganurilor.

Un liant al relației lor de oameni bătrîni, sau mai degrabă asigurau existența unei entități bicefale. Două capete care în realitate se bombăneau, se cicăleau și se certau mai tot timpul unul cu celălalt, atunci cînd nu reușeau să se tolereze reciproc.

Maia Sandu, speranța re­for­miș­ti­lor, a avut o prezență mult mai discretă din punctul de vedere al comunicării publicitare; în loc de asta, s-a remarcat în dezbaterile televizate.

FILTM faptul că este primul festival internațional de literatură – românesc – care de anul acesta are o secțiune specială dedicată literaturii pentru copii. Așa am ajuns eu la Colegiul Bănățean, unde am vorbit o oră întreagă cu copiii de a VII-a despre vampiri, pricolici, dar și despre comunism, despre ce însemna să fii pionier, să ai o „tovarășă“ în loc de-o doamnă învățătoare și să iei mită în pateuri cu brînză ca să nu-i scrii pe listă pe copiii care vorbesc în timpul orei.

Ceea ce puneam pe vremuri în vitrină ascundem acum în sertarele-cavou, fiindcă cultura materială a proliferat pînă la punctul la care nu mai poate fi transformată în muzeu.

Au ajuns împreună pînă la vîrsta asta, au călătorit pe picioarele lor în România, la Sibiu, încă își pot permite, tot împreună, să bea cîte un pahar de vin, la ora prînzului, și încă se pot bucura de un oraș necunoscut.

WikiLeaks a publicat duminică o tranșă de cîteva zeci de mii de e-mail-uri din campania lui Hillary Clinton, candidata democrată la președinția SUA.

Nu mă mai uit deloc la posturile „ge­­­­ne­ra­liste“ românești, care pentru mine ar putea să nici nu mai existe, la show-urile din prime-time oricît de bine făcute ar fi ele, la orice emisiune cu capete vorbitoare și un bla-bla-bla care îți încarcă într-un mod inutil memoria și, mai ales, la emisiunile de știri.

Dacă instituțiile statului ar avea ceva numit coeficient de inteligență, Jandarmeria n-ar trece nici testele pentru preșcolari, la modul cum a funcționat de astă dată. Partea proastă e că, spune aceeași directoare a festivalului, comandantul Jandarmeriei „a înțeles, apoi a rîs și el“

Ne-am făcut fotografii „artistice“ culegînd ultimii ciorchini rămași, cu struguri deja stafidiți, ne-am mai plimbat oarecum amețiți prin vie (băuserăm niște bere în tren) pînă cînd ne-a luat somnul.

Barba se întoarce, prin urmare, inclusiv la noi, în România.

Giulești Sîrbi este un cartier măr­ginaș al Bucureștiului, a­proa­pe un sat care prelungește, de fapt, Șoseaua Giulești pînă departe, în cîmp.

Primele ediții din Supraviețuitorul au făcut, la PRO TV, în jur de 7-8 puncte de rating, altfel spus, o cotă de audiență de 22-25%.

În fața unui Mega Image aștepta o bătrînică. Nu cerșea, doar aștepta. Dacă veți fi atenți, veți observa toate aceste băbuțe curate și îmbrăcate decent care stau ore întregi în preajma vreunui supermarket și nu fac nimic.

Dragi părinți, dacă vă țineți copiii acasă, ei vor trăi sub un clopot de sticlă și, sub atenta voastră supraveghere, vor fi educați și manierați, însă naivi și inadaptați. Vor intra în viață, ca adulți, fără să știe, de fapt, nimic.

Vom privi lumea cum se strînge seara, la concerte, copiii cum dansează în fața scenei. Apoi luminile se vor stinge, totul va redeveni tăcut, ne vom plimba pe aleile pustii ca într-o întoarcere în timp. Alba Iulia este mai mult decît un loc potrivit pentru un festival, e o stare.

Ce e penal și ce nu în astfel de povești nu știu. Cert e doar că TVR a fost dintotdeauna un aspirator de bani și din cauza incompetenței, pur și simplu.

Am ajuns să urăsc Valea Oltului și să o evit cît pot. Contrastul dintre pitorescul ei și cei 98 de kilometri de drum îngustat, înțesat de camioane, cu depășiri interzise, pe care îl parcurgi uneori și în două ore, mi se pare ridicol.

E remarcabil faptul că ambii participanți la întîlnirea despre care vorbesc sînt în același timp atît de aproape și de departe de acest înțeles.

Uitîndu-te la mamă, îți dai seama că și fiica va arăta la fel peste cîțiva ani. Nu-și vorbesc aproape deloc, doar își pasează sticla de apă fără să se privească și simți că există un soi de dușmănie între ele.

Kaufland, binecunoscutul lanț de supermarket-uri, a lansat o aplicație pentru mobil pe nume Scan & Pay, cu ajutorul căreia poți plăti singur la magazin, fără casier.

Profesoară de română, la un liceu bun din București. Cărți citite. Generații de copii crescute, educate de ea. Și o fată „ca un soare“, cu facultate, cu carieră. Cum de-a lăsat-o să ajungă în halul ăsta? – mă revolt eu, dar nu zic nimic.

Sozopol – orașul nou – ne uimește de la bun început cu aerul său mediteranean.

Autoritățile și cîțiva politicieni ex­pirați au transformat cazul Sky News, cel cu traficul de arme, într-o campanie de autoridiculizare a României, într-o situație în care, cu un pic de moderație și inteligență, am fi putut obține contrariul.

Mai mult decît alte festivaluri, Dokufest are panel-uri educative, zone de stand-up comedy și produce, de pildă, cinematografe renovate, alte festivaluri mai ­mici (animație, de pildă) sau un alt cinematograf, alimentat solar.

Oamenii au cele mai bune intenții, însă nu se străduiesc prea mult să prindă din urmă țări mai civilizate. Ne-am obișnuit cu toții așa, ca nimic să nu funcționeze cum trebuie, să improvizăm și să ne adaptăm. Astfel, o săpunieră poate fi transformată în scrumieră și totul va fi bine.

Ce fac vedetele pe net cînd dumneavoastră nu le vedeți, dar alții le văd foarte bine? Promovează produse.

E o mică ipocrizie atunci cînd spui: „Eu nu mă atașez de obiecte, mă atașez de oameni“. Toți ne atașăm de obiecte într-un fel sau altul și avem diferite grade de dependență.