#rezistăm

Cele mai cumplite sînt pentru mine decolările și aterizările, probabil pentru că, tot conform statisticilor, atunci se petrec cele mai multe accidente.

Marşul copiilor

Privindu-i pe copiii de acum, nu ne rămîne decît să sperăm că peste alți douăzeci de ani vom avea altfel de votanți.

Tovarăşa directoare (de ieri şi de azi)

La începutul lunii ianuarie s-a iscat un mic scandal legat de foștii directori de școli, inclusiv directorii adjuncți care ar putea fi repuși în funcții, chiar dacă nu s-au prezentat sau au picat concursul organizat de fostul Minister al Educației. O decizie politică, desigur.

Ce mai înseamnă normalitatea?

O negresă superbă a trecut, împingînd un cărucior cu un copil – toți bărbații s au uitat cu coada ochiului după fundul ei bombat, nici unul n-a pîsîit-o, nu i-a spus „Ce mai faci, păsărică?“. Gesturi și atitudini cît se poate de simple, care de fiecare dată cînd ajung într-o țară „occidentală“ continuă să mă mire și să mă bucure.

Cineclubiştii, geekşii comunismului

În Camera obscura e o scenă memorabilă, în care doi cineclubiști de la Combinatul Siderurgic Hunedoara o iau cătinel printre ruinele fabricii în ziua de azi distruse, pentru a identifica locul fostului laborator în mormanele de moloz: atunci cînd realitatea se dovedește imposibilă, metafora îi supraviețuiește.

Micul mall versus Obor

30 decembrie 2016. Două țări diferite, două Românii miniaturale coexistă în același spațiu, separate iluzoriu doar de o stradă și o linie de tramvai. Nici una dintre ele nu-mi dă vreo speranță că ne va fi mai bine.

Mass comedia

Top 10 ştiri media 2016

2016 a fost anul în care lucrurile s-au întîmplat mai ales în televiziune pe piața media din România și e normal să fie așa, fiindcă două treimi din banii de publicitate, principala sursă de venit a presei private, în televiziune se duc.

Nopţi pierdute în Bucureşti

Unde mergem? Veșnica întrebare. Oricum mergeam în aceleași locuri, aceleași cîrciumi pe care le știam pe de rost. Lăptărie, MBL (Mai bine lasă!) în Cișmigiu, Cireșica pe bulevard și alte baruri obscure cărora le-am uitat numele. Toate la fel, întunecate, provinciale, nimic fancy pe vremea aceea.

Visuri la cheie: prima casă a doua oară

Visuri la cheie e o emisiune care a venit exact pe acest gen de tensiune mentală în care trăim: sentimentul exacerbat al proprietății, cuplat cu ideea evidentă că e ceva în neregulă cu proprietatea ta.

Fata din fotografie

Ce s-a ales de fata aceea? Ei bine, și eu mă întreb uneori. Tot ce pot să spun e că n-a ajuns globe-trotter, așa cum își dorea atunci, la 20 ani

Parlamentare 2016

E a doua oară în ultimii ani, în România, cînd „televiziunea pierde alegerile“ și, din nou, a doua oară cînd „Facebook le cîștigă“. Oricît de relative ar fi aceste constatări, un mic istoric al comunicării politice românești din ultimii ani e mai mult decît instructiv și, în ultimă instanță, include o veste bună pentru democrație.

Plecăm? Sau mai stăm?

Primează binele personal la care se poate accede pe căi mult mai simple și mai la îndemînă, prin părinți și cunoștințe, fără să mai alegem președinți și parlamentari. De multe ori m-am întrebat unde am greșit în ultimii douăzeci de ani, ca cetățean al acestei țări. Cum aș fi putut să mă implic altfel, în așa fel ca binele colectiv să-mi aducă și binele personal?

Cum a îngropat Papa Visul American

The Young Pope te lasă cu o dilemă: e Pius al XIII-lea retrograd, progresist, sfînt, demon, antipapă, Papă ideal…?

Ţara mea de dor

Nu m-a impresionat în nici un fel „scrisoarea“ de 1 Decembrie a lui Celentano (personajul din serial, nu cîntărețul, cum au crezut mulți inițial, inclusiv eu). E o lamentație de doi bani, o „compunere“ de clasa a III-a, iar jocul bun actoricesc apasă pe pedala emoțională la greu. Ne plîngem de milă. Iar la final, facem o promisiune un pic isterică, că „așa e la băutură“.