Bungee-smoking, la zero grade
Prietenilor mei fumători
De fiecare dată după ce făceam cumpărături într-un hipermarket din Colentina, aveam un mic ritual: mergeam la o pizzerie de cartier din apropiere, unde mîncam o pizza, beam o bere, iar eu trăgeam cu urechea la ce mai spun oamenii. Nu știu alții cum sînt, dar pe mine toată rutina „de consum“ săptămînală, toate acele rafturi pline cu „produse“, cozile de la case mă obosesc, așa că simt nevoia unei recompense. Iar recompensa mea era acea oră petrecută la pizzeria unde se strîngeau oamenii de pe la blocurile din jur, se uitau la meciuri de fotbal sau de handbal și comentau, își povesteau viețile, micile afaceri, puștanii vrăjeau fetele îmbrăcate în blugi de la Europa, „băieții de băieți“ fluierau damele care plimbau bichoni pe stradă, iar ospătarul aducea comanda dansînd. În plus, în ultimele luni, cele de toamnă, pizzeria devenise un ultim bastion al fumătorilor din cartier. Avea un spațiu interior în general pustiu și o terasă pe jumătate învelită cu o folie de plastic, în așa fel încît să nu fie nici în afară, nici înăuntru. Era cam frig, dar se fuma, oamenii se încălzeau cu ce avea barul în dotare. Învăluiți în fumul țigărilor noastre și oarecum protejați de folia transparentă, ca într-un acvariu, încă ne simțeam „ca la cîrciumă“, aveam alături de ceilalți sentimentul plăcut „că am ieșit în oraș“. Nu ne bem berile acasă, lîncezind în fața unui ecran, singuri cu gîndurile și țigările noastre.
La ultima noastră vizită, terasa cu folie de plastic era aproape pustie, doar doi pensionari într-un colț beau tihnit cîte o halbă, fără să-și vorbească. Scrumierele de pe mese și „băieții de băieți“ dispăruseră. Ne am încăpățînat să ne așezăm la una dintre cele două mese din stradă, trăgîndu-ne mai bine fesurile pe urechi și închipuindu-ne că o jumătate de oră vom rezista. Ne-am comandat berile noastre. Chelnerul ni le-a adus înfrigurat, fără să mai valseze. „Ne pare rău pentru condiții!“, a spus. Ne cunoștea. „Nu se mai fumează?“, am întrebat dezamăgită, arătînd spre locul mai cald care nu se putea numi nici interior, nici exterior. „Nu, de săptămîna trecută. Noi am încercat, am făcut tot ce-i posibil… însă s-a găsit o persoană binevoitoare să ne reclame că încălcăm legea. A venit Poliția și asta a fost! Și… uitați-vă! Terasa e goală.“ Avea o tristețe în glas, de parcă ar fi fost cîrciuma lui, în prag de faliment. În fond, era o amărîtă de pizzerie de cartier, nu era restaurant cu fițe, nici Hilton. Ce-ar fi fost dacă i-ar fi lăsat pe oameni ăștia să se bucure în continuare de micile lor vicii care îi ajutau să socializeze? Dar legea e lege. Aceeași lege ca în Bulgaria, unde există terase asemănătoare, învelite în folie de plastic, și acolo se poate fuma în voie. Aceeași lege ca-n Portugalia, unde oricum iarna e mai cald și legea le-a permis să găsească soluții ingenioase – patronii de restaurante aleg cîte o încăpere unde desființează un perete întreg, ca să pară că e „afară“, și-l transformă în salon pentru fumători. Aceeași lege, și totuși alta.
La masa de lîngă noi sînt doi tineri care nici măcar nu se mai așază pe scaune, stau în picioare, tropăie mărunt pe loc și fumează. Trag din țigările alea de parcă ar fi ultimele din viața lor. Gîlgîie berile rapid și se cară. În locul lor vin alții, clienții obișnuiți ai localului, însă în nici un caz nu se mai formează o comunitate. Îmi aprind dîrdîind țigara mea și mă gîndesc că am ajuns să fac parte din cea mai jalnică minoritate, condamnată la frig și la întuneric pe străzile orașului. Într-o lume în care toate minoritățile sînt protejate de uneori exagerata și absurda corectitudine politică ce tinde să devină o nouă religie, s-au și găsit pe cine să oropsească, pe bieții fumători! Mă gîndesc la toate astea mai în glumă, mai în serios, în fond, nu e o problemă de viață și de moarte. E vorba doar despre confortul personal al fumătorului, dar și de mica lui bucurie de a merge la cîrciumă, de a bea o bere care pentru el nu are același gust fără nenorocita aia de țigară și de a sta de vorbă cu un prieten, doi. Atît. Încă nu s-a evaluat impactul legii antifumat, e prea devreme. Însă am citit articole în care se spune că barurile și restaurantele nu și-au pierdut mușteriii, ba dimpotrivă. Cică legea i-ar încuraja pe cei care nu fumează să iasă mai des în oraș. Iar fumătorii care ieșeau înainte ies oricum, se „adaptează“. Da, i-am văzut ciorchine în fața cîrciumilor cum trag din țigările lor cu sete. Își abandonează prietenii nefumători pe la mese, petrecerea se mută afară. Însă nu înțeleg care mai e rostul. De ce să dai 8-10 lei pe o bere și să o bei înghețînd pe trotuar? Nu poți să o cumperi pur și simplu de la buticul din colț, cu 4 lei? Ce-ți mai oferă, de fapt, cîrciuma în sine? Cei foarte tineri, pentru care ieșitul în oraș e un must, într-adevăr, se adaptează. Pentru mulți fumatul era oricum un moft, un obicei social, se poate petrece oriunde, în bar sau în afara lui, gașca e cea care contează. Dar pentru oamenii ăștia între două vîrste, „din cartier“, care își au și ei tabieturile lor, legea nu înseamnă altceva decît: stai acasă!
Am încercat și eu să mă „adaptez“, am ieșit de cîteva ori, fără nici un chef, e adevărat, căci restricția impune din start o frustrare. Într-o cîrciumă în care nu se fumează, aerul e limpede ca sticla, parcă ești în casa unei mătușe bătrîne, așteptînd să-ți aducă dulceața și paharul cu apă. Și, e adevărat, miroase frumos. Lume mai puțină, dar mai liniștită. Cîte unul se ridică de la masă și se duce discret afară. Mi se face dor de cîrciuma sordidă de la Turist, plină pînă la refuz, cu norii ei de fum, să-l tai cu cuțitul, din cînd în cînd se mai aude glasul răgușit al vreunui consumator care capătă un ecou ciudat: „Mai deschide, bre, ușa, că ne sufocăm aici!“ Ușa se deschide și fumul iese subțire și albăstrui în aerul rece de afară, adastă un pic deasupra trotuarului de pe colț al Pieței Romane, apoi dispare, ca un demon al orașului căruia îi slăbesc treptat puterile, se risipește în văzduh. Trăim o viață mai sănătoasă, dar undeva în spatele nostru e o lume care se pierde.
Ne plătim berile, am înghețat. Vor veni zăpezile, iar ritualul nostru va înceta să mai existe pentru o vreme. Nu vom mai merge la pizzeria „de cartier“, nu mai avem de ce. Vom face cumpărături și atît.
