Din nou, Alba Iulia
Ajung la Alba Iulia o dată pe an, la festival. Totuși, am început să cunosc orașul, știu să explic cum se ajunge în Cetate (pe mai multe căi), la principalele hoteluri, la magazinele non-stop, la spital, chiar și la micul mall. „Ești din Alba Iulia?“ – m-a întrebat anul acesta un localnic. M-am simțit flatată. Schimbările de la an la an sînt, pentru mine cel puțin, insesizabile. Nu-mi dau seama dacă s-a turnat asfalt proaspăt pe o stradă sau dacă a mai apărut un nou sens giratoriu. Pentru cei care nu trăiesc acolo, nu asta contează. Contează, în schimb, faptul că regăsesc același oraș tihnit de Ardeal, aceiași oameni care nu se grăbesc nicăieri și au mereu timp să stea cu tine la o cafea sau la o bere. Orașul în sine, așa cum e el, neschimbat în punctele sale esențiale, îți dă o senzație de siguranță. Dar și de apartenență. Te vezi pe tine cel de acum doi ani sau trei ani urcînd aceeași alee în pantă dinspre Poarta întîi și Poarta a treia (îți amintești că în primul an aici erau înșirate caricaturile lui Ion Barbu), coborînd „în șanțuri“, printre copii pe biciclete sau pe role, făcîndu-ți poze cu ostașul de gardă sau așezat la aceeași coadă la plăcintele ardelenești pe lespede. Și cumva simți că nu îmbătrînești, că ești nemuritor, în cetate. Că faci parte din același decor. Totuși, în fiecare an descopăr ceva nou – cotloane, detalii. Hotelul de anul acesta era la marginea orașului nou, într-o zonă semiindustrală. Părea departe, însă, de fapt, era aproape de tot. Îmi place atît de mult în orașele mai mici decît Bucureștiul modul în care distanțele se micșorează, devin înșelătoare, orice îți este cumva la îndemînă. De la hotel pînă într-o latură e Cetății era un drum de un sfert de oră de mers pe jos. Mai întîi pe o stradă lungă și dreaptă, cu case și grădini. Case bine gospodărite, care întregesc atmosfera de tîrg așezat, liniștit.
Nu vile ostentative sau kitsch, doar case solide, cu acoperișuri de țiglă roșie, năpădite de verdeață în așa fel încît nu le poți ghici adevăratele dimensiuni, ascunse printre merii atît de încărcați de rod încît crengile li se îndoaie peste garduri, în stradă. Poți să întinzi mîna și să iei un măr. „Ce de mere s-au făcut anul ăsta!“ – te miri și te bucuri. Sînt gînduri care nu ți-ar trece niciodată prin minte în București, ce treabă ai tu cu pomii și cu merele? Însă aici ți se pare firesc să te gîndești la asta, regăsești tipare de gîndire care erau transmise de la o generație la alta pe vremea cînd bunicii și străbunicii tăi depindeau de recoltă, de grîu, de pruni și de meri, de timp frumos și de anotimpuri. Îți redescoperi o poveste pe care ai pierdut-o pe drum. Bunica mea, care a crescut la țară, într-un sat amărît de pe lîngă Slatina, și s-a mutat imediat după măritiș la Cluj, adică într-un oraș mare, de fiecare dată cînd veneam în vacanțe cu trenul de la București, mă întreba: „Cum e cîmpul?“ La început, nu înțelegeam întrebarea, apoi mă prindeam că voia să știe dacă am văzut lanurile de grîu și porumb, dacă va fi mîncare suficientă pentru toată lumea. După 40 de ani de locuit într-un apartament de bloc, cu doar trei mușcate pe balcon, legătura ei cu lumea rurală era încă la fel de puternică, deși marcată vizibil de nostalgie.
În orașe precum Alba Iulia îți regăsești rădăcini, le smulgi din pămînt și le privești – oare cum de-au ajuns atît de chircite, de uscate? Oare dacă le pui într un pămînt nou mai crește ceva din ele? Strada cea lungă trece pe lîngă un cimitir care se cățără pe deal. Sînt cruci din piatră, aproape identice, unele atît de aproape de drum încît poți citi nume – Mogoș, Blaga, Mureșanu, Farcaș, Goldiș, Armașu. Unele familii, mai ales cupluri, nu sînt complete, doar anul nașterii e inscripționat pe cruce. Celălalt așteaptă. Lîngă un mormînt, două femei bătrîne, îmbrăcate în doliu, primenesc locul. Un nepot blond, de 4-5 ani, aleargă pe aleile cimitirului și rîde. Rîsul lui sparge într un mod muzical liniștea matinală a străzii, a orașului. Bătrînele îl lasă să se joace în voie, probabil că au nevoie de rîsul acela ca să se simtă bine printre cei vii.
La următorul sens giratoriu, părăsesc strada și urc dealul Cetății pe un șir lung de trepte, avînd ca reper o mică bisericuță din lemn. Nu știam acest drum spre Cetate, îl descopăr acum. În cîteva minute sînt deja deasupra orașului. Mă uit în jos la malul abrupt și înierbat al dealului, de un verde neverosimil, apoi mai departe, la casele printre care tocmai am trecut. Se schimbă perspectiva. De sus, orașul pare o machetă, lucrată cu atenție și în detaliu. Aceleași case, aceleași grădini, însă viața de dincolo de ele rămîne suspendată de cornișa dealului. Umbra mi se proiectează lungă, uriașă, orașul acela de jucărie îmi aparține. Voi reveni aici mai spre seară, cînd dealurile din fundal vor deveni albăstrui și cețoase, voi sta pe iarbă și voi inspira adînc toată liniștea din jur.
Ședința de redacție cu public e reconfortantă, ca o șuetă. De vină e și locul, esplanada de la Poarta a treia. De aici poți survola orașul, iar privirile ți se opresc tot pe imaginea odihnitoare a dealurilor din podiș. Oamenii participă, pun întrebări, ne zîmbesc. Unii au venit pentru noi de la Timișoara sau de la Cluj. Vin în fiecare an. Ne simțim bine cu ei, ca între prieteni. Și avem în față o zi lungă, „de Cetate“. Vom bea bere în locurile știute, dintre ziduri, și fiecare discuție va avea ecou. Vom privi lumea cum se strînge seara, la concerte, copiii cum dansează în fața scenei. Apoi luminile se vor stinge, totul va redeveni tăcut, ne vom plimba pe aleile pustii ca într-o întoarcere în timp. Alba Iulia este mai mult decît un loc potrivit pentru un festival, e o stare.
