Marşul copiilor

Publicat în Dilema Veche nr. 675 din 26 ianuarie – 1 februarie 2017
Marşul copiilor jpeg

Lumea iese în valuri pe gura de la metrou și rămîne blocată pe trotuar, sub balconul de la Universitate. O mulțime care freamătă și așteaptă, om lîngă om. Lîngă mine e o fetiță în jur de zece ani, cu o căciuliță roșie, care mănîncă biscuiți. Nu vede nimic în afară de trupuri și picioare, dar e curioasă ce se întîmplă. „Cînd plecăm?“ – o tot întreabă pe maică-sa de alături. „Ai puțină răbdare, să se mai strîngă oamenii! Dup-aia o să mergem și n-o să mai fie așa de mare înghesuială…“ „De ce să se mai strîngă oameni? Nu sînt destui?“ „Trebuie să fim cît mai mulți“, îi răspunde maică sa. Fetița nu prea mai are răbdare. Îmi amintește de mine, cea de acum 27 de ani, exact sub același balcon. De la înălțimea mea, nu puteam nicidecum să am o privire de ansamblu, nu vedeam nimic nici chiar dacă mă ridicam pe vîrfuri, ceea ce era un pic frustrant. Stăteam lipită de mama ca să nu mă pierd și mă holbam la vreo tanti sau la vreun nene de alături care scandau cu pancarte în mîini sau cu insigne de Golan în piept. Chipurile acelea din 1990 mi s-au șters din memorie, însă senzația a rămas – mulțimea aceea zgomotoasă de oameni e, de fapt, un animal uriaș care mă înghite, sînt ca în burta unui pește, poate chiar cel din povestea lui Pinocchio, am pornit într-o aventură. „Mami, am scăpat un biscuite pe jos!“ – spune fetița de acum care încearcă să se aplece după el. „Nu-i nimic! Lasă-l acolo!“ În sfîrșit, plecăm. Se oprește circulația, oamenii ies „în stradă“. Nu mai e îmbulzeală, se poate respira. Fetița cu căciulă roșie țopăie veselă alături de mama sa, ronțăindu-și biscuiții.

N-am mai participat de multă vreme activ la un protest de stradă, în afară de momentele în care am fost din interes pur jurnalistic. Ceea ce mi-a atras atenția acum au fost copiii – mulți copii aduși de părinți, mult mai mulți decît eram noi, în 1990, în Piața Universității. Copiii de-o șchioapă, cărați în spate de tați, înfofoliți cît mai bine, ca să nu le fie frig la 0 grade, păpuși vii cu fețișoare uimite și zîmbitoare. Copiii ceva mai mari care se rugau de tați să-i urce pe umeri, pentru ei asta era toată distracția, deși nu-i puteau duce mai mult de cîteva sute de metri. Însă ei puteau face estimările „oficiale“. „Ia zi, cîți oameni vezi?“ „Mulți.“ „Cît de mulți?“ „Nu știu.“ „Uită-te în spate… mai sînt oameni în locul ăla de unde am plecat noi?“ Dar și copii între 8 și 14 ani care puteau înțelege parțial ce se întîmplă, atîta timp cît părinții aveau bunăvoința să le explice. Și le explicau, doar de-aia îi aduseseră aici. Am ascultat o lungă prelegere a unei mame care îi explica unui băiețel cu ochelari ce reprezintă DNA. Băiatul dădea doct din cap, în semn că pricepe fiecare cuvînt, își lua foarte în serios rolul de „protestatar“. În fața noastră erau două fetițe surori, aproape de aceeași vîrstă, una era ținută de mînă de mamă, cealaltă de tată. Se tot împungeau și se ciondăneau între ele, însă fetița tatii era cea curioasă. „Ce înseamnă pesede?“ – întreabă la un moment dat. Tatăl îi explică cu răbdare. Apoi: „Ce înseamnă Dragnea?“ În sfîrșit, îi vine rîndul și surorii ei să pună întrebări. „De ce oamenii ăștia nu ies din case dacă noi în chemăm afară?“ – zice și arată spre blocurile de pe Magheru. Mă uit și eu la blocuri, sînt doar cîteva ferestre luminate la care se văd perdelele de modă veche ale unor bătrîni. Încep să mă îndoiesc că în blocurile zguduite de cutremure de pe Magheru mai locuiește într adevăr cineva, îmi par niște clădiri-fantomă. Însă mi se pare hilar că la aceiași locatari s-a tot strigat la răstimpuri și cu diferite motive, din 1990 încoace, să iasă din case și să se alăture mulțimii. Cîți or fi murit între timp, cîți s-or fi mutat? „Ce e aia ciumă?“ – întreabă din nou fetița care atîrnă de mîna tatălui.

Pentru toți acești copii, protestul e, de fapt, un spectacol. Ad-hoc și inedit. Așa era și pentru noi. La început, părinții mei mă duceau cu forța în Piața Universității. Aproape seară de seară. Pentru că nu aveau cu cine să mă lase acasă (nu prea existau bone) și „ca să văd cum se face istoria“. La început nu voiam să merg, însă din motive de început de pubertate – n-aș fi vrut să mă vadă colegii mei de la școală cu părinții pe stradă, „la plimbare“. Însă cu timpul a început să-mi placă. Aș fi știut să explic „ce-i ăla fesene“, știam cu siguranță cine era (jos) Iliescu, ba chiar și Chițac (să fie ras în cap, așa, așa, să-i dăm și pijama, cu trandafiri pe ea! – lozinca mea preferată de atunci), înțelesesem oarecum și ce reprezenta „punctul 8 de la Timișoara“. Însă îmi plăcea mai ales cînd se cînta. Învățasem pe de rost versurile din Imnul Golanilor, precum și alte cîntece din piață. Și mi se părea absolut fabulos atunci cînd toată mulțimea aceea se oprea din scandat și începea să cînte. Momentul în care mulțimea își uită toată frustrarea, ura, ranchiuna și oamenii își împletesc vocile în cîntec mi se pare și acum plin de frumusețe și de umanitate. Îmi plăcea să-mi văd părinții scandînd lozinci și cîntînd – era o altă postură a lor cu care nu eram obișnuită, mi se părea că fac ceva important acolo, în Piața Universității, pentru mine și pentru ei înșiși (nu că ar fi contat prea mult, din păcate). Mă fascinau oamenii care făceau greva foamei și corturile lor. Și mi-a părut rău cînd totul „s-a terminat“, am avut mereu nostalgia Pieței Universității care a reprezentat pentru mine marele și unicul protest, de aceea am și evitat după aceea „să ies în stradă“ pentru cauze care nu mi s-au părut suficient de puternice. Iar cînd „s-a terminat“, am văzut cu ochii mei ce a însemnat mineriada – mama era cît pe-aci să fie bătută în piață de mineri, tata își scotea ochelarii în centru ca să nu fie considerat „intelectual“, am văzut de la balcon hoarda de indivizi cu caschete năvălind pe Calea Moșilor. De aceea mi se pare grotesc ca un lider actual de partid să numească adunarea pașnică de duminică seară „mineriadă“, un termen de altfel inexistent în limba română, pe care aceiași oameni au reușit să-l inventeze. Însă istoria însăși e grotescă uneori.

Prezența copiilor în număr atît de mare la mitingul de duminică seară m-a bucurat, dincolo de natura protestului și de importanța lui. Îi felicit pe părinții de acum, care, la fel ca părinții mei acum 27 de ani, și-au adus copiii „în stradă“. Le-au predat astfel o lecție de educație civică pe care nu o vor învăța niciodată la școală și pe care n-o vor uita curînd. O lecție de democrație sau, mă rog, măcar partea luminoasă a ei. Iar pentru mine această parte luminoasă înseamnă, de fapt, libera exprimare. Privindu-i pe copiii de acum, nu ne rămîne decît să sperăm că peste alți douăzeci de ani vom avea altfel de votanți.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cît timp mai dăm vina pe părinți?
Cu sau fără terapie, o idee posibil cîștigătoare ar fi acceptarea părinților noștri, dacă îi mai avem, așa cum sînt. Ei nu se mai pot schimba. Noi, însă, da.
Zizi și neantul jpeg
Tot de toamnă
Tot în compunerile de toamnă își aveau mereu locul și păsările călătoare.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Noua limbă de lemn. Cu drag!
Pupici, frumi, grădi, lunițe. Am „evoluat” de la clasicele diminutive și alinturi de cîrciumă de tipul „Ce fel de ciorbiță?”
E cool să postești jpeg
O lume ipotetică
cu cît ne percepem ca fiind mai valoroși, cu atît vom considera că merităm o viață bună și vom fi mai încrezători în propriile forțe.
p 20 WC jpg
Apărătorul credinţei ori apărătorul credinţelor?
Spiritul anglican, spunea istoricul dominican Guy Bedouelle (Revue française de science politique, 1969), poate fi caracterizat prin două calităţi: fidelitate faţă de tradiţie şi toleranţă.
Theodor Pallady jpeg
Predoslovie postmodernă
Orice mărturisitor al creștinismului este în criză de timp și de timpuri! Nu-și mai poate apăra credința într-o nișă cimentată, întorcînd spatele lumii, așa cum trăiește și gîndește ea astăzi, în secolul al XXI-lea.
p 21 WC jpg
PREVI (2)
Este PREVI un succes sau un eșec? După peste patru decenii de la darea în folosință, nici o familie nu a părăsit locuința ocupată, ci, dimpotrivă, a mărit-o și a modelat-o prin prisma utilizării ei.
p 24 S M Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
La 88 de ani, a murit actrița Louise Fletcher al cărei chip va rămîne pentru totdeauna în memoria iubitorilor de film drept imaginea rece de-ți îngheață sîngele a sorei-șefe Ratched din Zbor deasupra unui cuib de cuci, capodopera lui Milos Forman din 1975.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ne vedem în zona de confort
Poate, în loc să ne păcălim că sîntem oameni liberi pentru că nu-l cunoaștem pe „trebuie“, am putea s-o ascultăm, din cînd în cînd, pe Nina Simone și să ne fie mai puțin frică.
Zizi și neantul jpeg
Greierele și furnica
După revoluție, mentalitățile au început să se schimbe, slavă Domnului. Ne-am dat seama, măcar, că nu putem fi cu toții furnici. Și că își au și greierii rostul lor, și chiar grăunțele lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Găina care năștea pui vii – cum recuperăm anii ’90? –
Citiți Scînteia tineretului de prin anii ’70, să vedeți acolo ce condeie! Ce stil! Dacă ștai cum să te strecori puteai să faci presă adevărată, ba mai mult decît atît, literatură!”
E cool să postești jpeg
Votant la 16 ani?
Totuși, în toate aceste discuții pro și contra nu există de fapt argumentul de la care ar trebui să plece, în mod firesc, întreaga dezbatere: vocea adolescenților. Vor ei să voteze?
p 20 Fragii salbatici jpg
Visul adevărat. Două întrebări ale lui Marin Tarangul
Materia spiritului nu este o țesătură de concepte, ci o adîncime a lucrului însuși, acolo unde acesta își descoperă chipul, împreună cu rădăcina, posibilitățile și înrudirile lui esențiale.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Din nou despre Augustin
Știința despre Treime, desigur, prin care inclusiv filosofia ciceroniană cunoaște o paradoxală supraviețuire.
p 24 1 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Nouă autovehicule parcate în curtea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din Bacău, pe strada Ghioceilor, au luat inexplicabil foc în noaptea de joi spre vineri. Pentru a nu știu cîta oară, La Bacău, la Bacău, într-o mahala, / S-a ’ntîmplat, s-a ’ntîmplat / O mare dandana
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cîți prieteni v-au mai rămas?
Generația mea, formată în comunism și imediat după, nu a fost învățată să-și facă din prieteni o familie.
Zizi și neantul jpeg
Primul an
Nu mă recunoșteam, nu recunoșteam familiarul în comportamentele colegilor și profesorilor mei.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Prima mea călătorie
Aș vrea să vă spun că ceea ce am cîștigat în prima mea călătorie „adevărată” va dura pe termen lung, însă mi-am dat seama încă din primele zile ale întoarcerii că nu va fi așa.
E cool să postești jpeg
Anularea gîndirii
„Dacă ar fi fost rasist, Karl May nu i-ar fi lăsat pe Winnetou și Old Shatterhand să devină frați de cruce”.
p 20 WC jpg
Două modele ale diversităţii religioase
Cînd coexistenţa religiilor e privită în lumina Sursei lor transcendente, ea poate deveni întîlnire în cunoaştere.
Theodor Pallady jpeg
Un capitol tainic de Filocalie siriacă
Prea multe nu știm despre viața sfîntului Isaac Sirul, iar datele disponibile se pot consulta în volumul recenzat aici.
Rivero y Compania in Calle Tetuan Old San Juan   DSC06841 jpg
PREVI (1)
Importanța experimentului PREVI este majoră nu numai pentru arhitectura socială participativă, în particular, ci pentru arhitectură în general.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Din cauza porțiunilor de drum decapat, mai mulți bicicliști participanți la Turul României s-au accidentat, căzînd de pe biciclete în zona Ambud-Petin din județul Satu Mare.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Așteptați, reconfigurăm traseul
După 16 ani în care aproape m-am identificat cu locul de muncă și n-am făcut mai nimic în rest, vîrsta de mijloc care începe mai mereu cu 4 și care se apropia mă speria cumplit.

Adevarul.ro

Zalomir2 jpg
Florin Zalomir s-a sinucis: Motivul, dezvăluit de fostul său coleg de echipă
Fostul vicecampion olimpic a avut un destin tragic în viața personală.
Materiale de construcție achiziționate cu CEC-uri fără acoperire
Firmă jefuită în stil mare de propriii angajați. Prejudiciul depășește 700.000 de lei
Cinci bărbați au fost reținuți de polițiști, fiind suspectați că au furat materiale de construcție de la firma la care lucrau și le-au vândut la prețuri mai mici decât cele de producție.
Rusi mobilizati FOTO Profimedia jpg
Primele decese ale unor ruși mobilizați: „Infarct, sinucidere, ciroză hepatică”
Cel puțin șase ruși mobilizați au murit din diverse cauze, după ce au fost recrutați, a atras atenția activistul pentru drepturile omului Pavel Cikov, conform publicației de presă independentă MediaZona.

HIstoria.ro

image
La sfatul lui Bismark, Carol I se apropie de Rusia și enervează Franța
Opțiunea românilor pentru un domnitor dintr-o dinastie străină la 1866, avea în vedere salvarea existenței statului, afirmarea lui în rândul țărilor europene și, în perspectivă, obținerea independenței. Aceste obiective au fost mereu în atenția diplomației românești și a principelui Carol.
image
Bălcescu, iacobinul român despre care nimeni nu mai vorbește
Prima jumătate a veacului al XIX-lea a reprezentat pentru Ţările Române un timp al recuperării. Al recuperării parţiale – ideologice şi naţionale, cel puţin – a decalajului ce le despărţea de Occidentul european. Europa însăşi este într-o profundă efervescenţă după Revoluţia de la 1789, după epopeea napoleoniană, Restauraţie, revoluţiile din Grecia (1821), din Belgia şi Polonia anului 1830, mişcarea carbonarilor din Italia, toată acea fierbere socială şi naţională, rod al procesului de industria
image
„Historia Special”: 100 de ani de la încoronarea regilor României Mari
„Historia Special”: 100 de ani de la Încoronarea de la Alba Iulia