O călătorie spre sud
Îmi plac granițele care pot fi trecute pe pămînt, cu piciorul, cu mașina sau cu trenul, întotdeauna mi-au dat o emoție specială. Sînt cumva palpabile, spre deosebire de cele din aer, pe care nu le simți în nici un fel. În 1992, cînd am trecut prima dată frontiera României spre „Occident“, adică spre Ungaria, și am traversat fîșia aceea ce pămînt care nu avea nimic spectaculos, am plîns. Aveam 12 ani și aproape că mă obișnuisem cu ideea că nu există un Dincolo și că granițele sînt trasate pentru a marca un final de călătorie, mai departe nu ai voie să mergi. Ești condamnat să rămîi aici. Am fost uimită să descopăr că o graniță înseamnă, de fapt, libertate. Și de data aceasta am simțit aceeași emoție cînd am trecut banala graniță de la Giurgiu cu Bulgaria. Dincolo de pod, am arătat doar buletinele și un vameș ne-a urat „Drum bun!“. Am intrat în „țara vecină și prietenă“ ca-n brînză, iar emoția a fost înlocuită de senzația de normalitate.
Ne-am bulucit cu toții, români în vacanță sau șoferi de TIR-uri, la o gheretă ca să cumpărăm vinieta bulgărească. 35 de lei. Apoi ne-am rătăcit pe străduțele umbroase din Ruse în căutarea unei case de schimb valutar, ca să schimbăm lei în leva. Auzisem că aici cursul ar fi mai bun. Ruse e un orășel mai cochet decît Giurgiu, însă tot pare încremenit în timp, totul se întîmplă aici pașnic, cu lentoare. Inclusiv traficul. Parcă te învîrți la nesfîrșit într un sens giratoriu. La bănci, toți îți zîmbesc, o rup un pic pe românește, dar nu schimbă lei. În sfîrșit, dăm peste o casă de schimb valutar, străjuită de doi indivizi solizi și bronzați.
Trebuie să găsim drumul spre Varna și din nou ne învîrtim în cerc, trecînd inevitabil pe lîngă aceeași „casă de cultură“, o clădire masivă, sovietică. Fata cu ochi albaștri de la benzinărie nu știe să ne explice drumul, dar ne vinde o hartă rutieră a Bulgariei. Nu ne e de mare folos, dar măcar o pot păstra ca amintire. Mult mai util se dovedește a fi un băiat cu o față cărnoasă și surîzătoare de la o vulcanizare. Nu știe engleză, nici română, dar ne desenează traseul pe o foaie de hîrtie. În mai puțin de zece minute sîntem pe drumul lor național. Intrăm în Bulgaria „profundă“ și timp de mai bine de două ore traversăm un peisaj vălurit, ars de soare, care seamănă cu cel din Dobrogea noastră. Cîmpuri cu iarbă mare și galbenă, coline golașe, pîlcuri de copaci. Nu sînt sate, pe marginea drumului nu e nici țipenie de om, dar nici panouri cu reclame. Senzația de rătăcire și singurătate devine acută.
Românii care spun despre drumurile din Bulgaria că sînt proaste au o doză de snobism. Nu sînt mai proaste ca ale noastre, din punct de vedere tehnic sînt mai bine gîndite, iar „magistrala“, cum zic ei, adică ultimii 80 de kilometri pe autostradă pînă la Varna, e impecabilă. Cu fiecare kilometru parcurs, se simte apropierea mării. Copacii au fost înlocuiți de arbuști țepoși, cu frunze de un verde palid. Totul freamătă, iar Varna îți apare în față, revărsată pe coline, cu atmosfera ei estivală și cu mici steaguri bulgărești care flutură. Un oraș-port în care casele albe se amestecă cu rămășițele industriale ale unei epoci defuncte. Încercăm să ocolim orașul, iar un drum secundar ne scoate din nou in the middle of nowhere. Desfășor harta bulgărească și nu pricep nimic. Un bulgar dintr-un Ford vechi ne facem semn să tragem pe dreapta. „Need help?“ „Burgas?“ Ne explică într-un mod asemănător cu cel al bulgarului din Ruse. De altfel, seamănă și între ei, parcă sînt frați.
Un pod peste un canal navigabil ne aruncă pe șoseaua spre Burgas. Vedem, în sfîrșit, marea, a noastră, a lor, aceeași. De la Varna la Burgas mai sînt 130 de kilometri, pe un drum care șerpuiește de-a lungul coastei. Inițial, el se îndepărtează de mare și traversează niște dealuri stîncoase, pe serpentine înguste, neașteptate. Se circulă greu, un jeep din București ne salută printr-un claxon. E zăpușeală, pădurea ține umbră. Revedem marea abia la Byala și urmează un șir de stațiuni unde s-a construit mult și prost. Hotelurile arată ca niște imense monumente funarare, vopsite în culori palide, de hîrtie igienică. Unele seamănă cu niște moschei. Traficul devine din ce în ce mai aglomerat, la Obzor trecem chiar prin centrul stațiunii, un mic bazar cu prosoape de plajă și colaci. Familii supraponderale traversează drumul în pas leneș, de vacanță. Bărbați munciți adastă sub umbrela vreunei terase, în fața unei halbe cu bere. Copiii țipă brutal. Puțin înainte de Nessebar, întrezărim Sunny Beach. Plajele în adevăratul sens al cuvîntului sînt rare, din cauza coastei stîncoase și a muntelui care se varsă în mare, și atunci cînd le vezi, par niște mici paradisuri sufocate, aglomerate. Comerț peste tot, reclame. Aici e o altă Bulgarie față de cea „profundă“ de dincolo de Ruse, fiindcă aici se cheltuiesc banii, litoralul înseamnă consum. Ne depășesc mașini șmechere, nu se respectă limite de viteză. La intrarea în Nessebar se merge bară la bară, ofertele de cazare îți indică locuri obscure de dincolo de șosea, în cîmp. Apoi intrăm în regiunea Burgas, iar șoseaua devine din nou impecabilă, administrația e alta sau poate banii sînt mai mulți aici. Burgas pare un oraș modern, cu un trafic bine sistematizat, care te duce cu gîndul la orașele germane. Ne continuăm drumul spre sud, avem marea în stînga, coasta e mai blîndă aici. Sozopol – orașul nou – ne uimește de la bun început cu aerul său mediteranean. Vile cocoțate pe coline, multă verdeață, o căldură umedă, de tropice, palmieri pitici. Coborîm spre orașul vechi și ne pomenim chiar în inima acestuia. Un bulgar ne face semne spre un loc de parcare – 2 leva. Am ajuns. Un moș cîntă la acordeon un vechi cîntec rusesc, îl va cînta obsesiv și în zilele următoare. Același. Totul în jur e necunoscut, nu știi unde ai nimerit, de fapt. Undeva în Franța sau poate în Sicilia sau poate chiar la Odessa. Soarele apune. Șase ore și jumătate de la București, iar atmosfera din jur are ceva duios și nostalgic, la un capăt bulgăresc de lume.
