Plecăm? Sau mai stăm?
Primul articol pe care l-am scris (la 17 ani și cîteva luni) se numea „Primul vot“, era înaintea alegerilor prezidențiale din 1996. Poate fi găsit în arhiva revistei 22. Simțeam nevoia să mă exprim public (pe vremea aceea nu existau Internet, blog-uri, Facebook etc.) și să-mi stabilesc prioritățile. Ale mele și ale generației pe care îmi închipuiam, într-un fel, că o reprezint. I-am întrebat pe colegii mei de liceu ce înseamnă pentru ei „primul vot“ și am făcut un soi de anchetă. Și mi amintesc că, pentru noi, votul acela era un prag al maturizării, prima responsabilitate serioasă din viața de adult. Așteptam acel prim vot cu convingerea că generația noastră ar putea să schimbe ceva. Era vorba, în fond, despre viitorul nostru, despre țara în care trăiam. Opțiunea emigrării nu era foarte clară, nu făceam parte din UE, aveam nevoie de dosare și de vize, nu existau burse de studiu și nici libertatea de mișcare pe care o au cei foarte tineri de acum. Nu puteam să ne urcăm într-un avion, cu o mie de euro în buzunar, și pur și simplu să o tirăm, migrația forței de muncă nu fusese încă „inventată“. Nu aveam nici informații, pentru noi România era în continuare o enclavă, o țară abia ieșită din comunism, în „reconstrucție“. „Fuga“ masivă spre Occident se terminase, mai exista o coadă a ei – cei sceptici și dezamăgiți după alegerile din 1990, dosarele de emigrare în Canada, Loteria vizelor pentru State etc. Însă eu personal, la 18-20 de ani, nu mi-am pus niciodată problema, la modul serios, de a pleca din țară.
Au trecut douăzeci de ani de atunci. Douăzeci de ani în care am auzit constant în jurul meu și am spus-o chiar eu probabil de cîteva sute de ori: „Nu mai e de stat aici!“, „Lucrurile n-or să se schimbe sau se vor schimba prea lent pentru noi, ca să apucăm vreodată o viață mai bună!“, „Trebuie plecat urgent!“. Pe la 25 de ani, am încercat să depun împreună cu prietenul meu un dosar de emigrare pentru Noua Zeelandă. Cu cît mai departe, cu atît mai bine! Cei de la firma de consultanță la care am apelat au strîmbat din nas cînd au avut de-a face cu diplome de licență în regie de film. „O să fie greu, n-aveți nici măcar un liceu economic terminat?“ Nu, nu aveam și am lăsat-o baltă. Între timp, încercam să ne încropim o viață aici. Decada 20-30 ani, cei „mai frumoși ani ai tinereții“, ca să folosim un clișeu, mi-am petrecut-o, la fel ca mulți alții din generația mea, trăind la limită, împrumutînd mereu bani de la părinți, „împușcînd“ leul. Totul nesigur, nisipuri mișcătoare. A face sau a nu face un copil? Mai bine nu, să mai așteptăm… Freelance „de tranziție“, cînd dădeai zilnic telefoane ca să-ți „recuperezi“ banii pentru care ai muncit. Să te rogi de așa-zișii angajatori să te plătească.
Stau față în față cu amica mea, la o cafenea din centru. E a douășpea la uman, a împlinit de curînd 18 ani. E simpatică și isteață, o știu de cînd avea 11 ani. Ne-am întîlnit întîmplător, fac un comision pentru mama ei, o prietenă de familie. Am invitat o la o cafea. Stăm față în față, două persoane adulte cu drept de vot care pot schimba (sau nu) viitorul țării în care trăiesc. Ne despart însă douăzeci de ani, aș putea să-i fiu mamă, la o adică. Ce are de gînd să facă? Acum o sperie Bac-ul, face meditații, deși știe că o să-l ia, e fată de 9 și 10. Și mai departe? Nu știe. Poate psihologie – o sfătuiesc ai ei, ea ar vrea să încerce ceva „pe teatru“. „Pe teatru“ ce? Poate chiar și actorie, nu știe. Tu mergi la teatru? Da, merge din cînd în cînd, nu prea mai are timp. Ce-ți place la teatru? – o întreb. „Că aș putea să mă exprim.“ Și facultatea? „În nici un caz aici, o să aplic la cîteva afară, să vedem. Sau dacă nu, fac un an aici și plec cu un Erasmus, dup-aia văd eu.“ Părinții ei sînt de acord? O susțin, au strîns deja bani pentru asta. Nu sînt oameni bogați, însă „măcar copilului să-i fie mai bine“. „Am și o verișoară la Berlin, mi-a spus că pot să vin la ea după ce termin liceul, ca să stau măcar un an și să mă orientez, nu trebuie să mă grăbesc. Să iau Bac-ul mai întîi.“ Mă gîndesc cu cîtă ușurință vorbește ea despre un viitor care într-un fel sau altul se va aranja, cu toate acele permutări de n luate cîte k, care în cele din urmă îi vor asigura o viață bună. Fata se gîndește în primul rînd la ea și la binele ei. Nu cred că are în minte vreun crez sau vreo viziune legate de România, per ansamblu. E ceva greșit în asta? Las pachetul pentru care ne-am întîlnit și îi urez succes.
În decembrie 2016, prezența la vot a fost sub 40%. Noi, cei care am votat, sîntem o minoritate. Și alegem oameni care reprezintă o minoritate. O bună parte a României cu drept de vot e pe Mess și i se fîlfîie. Dau check-in-uri prin aeroporturi, mai pleacă pînă la Berlin ca să vadă cum e viața pe acolo, se înghesuie la casele de bilete din gări ca facă un drum pînă acasă pe gratis, se mai întîlnesc cu prietenii din liceu, mai pun de-o petrecere, socializează, află care pe unde mai e plecat și cît de bine o duce, pe acolo pe unde e. Binele colectiv e o noțiune abstractă, de fapt nu există. Primează binele personal la care se poate accede pe căi mult mai simple și mai la îndemînă, prin părinți și cunoștințe, fără să mai alegem președinți și parlamentari. Acum e la îndemîna oricui din România „să-și facă un viitor“. Doar să vrei să muncești. În România „e nasol“, dar nu te ține nimeni legat cu lanțuri. Avioanele spre Germania au devenit un soi de rate, trebuie doar să fii determinat să pleci. De ce ar mai pune umărul ca să schimbe un sistem oricum corupt și disfuncțional cînd e atît de simplu să se integreze în alt sistem, al altora, care poate că nu merge ca pe roate, însă le asigură o viață linștită și decentă? De ce ar mai vota?
De multe ori m-am întrebat unde am greșit în ultimii douăzeci de ani, ca cetățean al acestei țări. Cum aș fi putut să mă implic altfel, în așa fel ca binele colectiv să-mi aducă și binele personal? Mă întreb și de ce n-am plecat la timp sau dacă mai are rost să mai plec. Nu știu. Orice răspuns pe care l-aș da ar putea să fie doar un pretext. O lipsă de curaj. Sau dimpotrivă, o confirmare a faptului că locul meu e aici. Pînă o să-l găsesc, mă simt setată într-un stand by care durează la nesfîrșit.
