Ce mai înseamnă normalitatea?

Publicat în Dilema Veche nr. 673 din 12-18 ianuarie 2017
Ce mai înseamnă normalitatea? jpeg

O prietenă nemțoaică și care cunoaște bine România (inclusiv limba română), cu toate ciudățeniile și hachițele ei, mi-a spus de curînd că apreciază la mine faptul că sînt „normală“, în comparație cu alți oameni de aici. Pentru că venea din partea ei, o persoană intuitivă și deșteaptă care caută la cei din jur empatie și bună înțelegere, fără să țină cont de diferențele de vîrstă, statut social etc., am luat-o ca pe un compliment. Apoi m-am întrebat care sînt termenii în care gîndește ea „normalitatea“ și de ce este atît de importantă. În anii comunismului, pentru noi Occidentul însemna într-adevăr un soi de normalitate, pentru că tot ce se întîmpla aici era anormal și absurd. Nu ne doream decît să trăim o viață „normală“, adică o viață obișnuită și decentă. Între timp, am devenit o țară democratică, oare s-a schimbat ceva? Nu neapărat la nivel de societate, cît la nivel uman? Mă gîndesc, în termenii prietenei mele din Germania, la toți oamenii pe care în ultima vreme am început să-i evit. Oameni pe care nu cu mult timp în urmă îi toleram, acceptîndu-le defectele, „anormalitatea“. De pildă, sînt cei care au întotdeauna dreptate și, orice argumente le-ai aduce, nu poți să-i miști din convingerile lor. Dacă, în urmă cu ceva vreme, mă amuza să mă cert cu bunicu-miu, care vota din inerție cu același partid, ferm convins că e singurul care „face bine“, acum nu mai am aceeași răbdare cu altcineva, e inutil. Mă uit la chipurile dintr-un reportaj foto ale celor care se îmbulzesc ca să obțină aghiazma de Bobotează, în anul 2017. Mi se pare ceva ciudat cu ele și, în primul moment, nu-mi dau seama ce. Apoi mă prind – sînt niște chipuri încremenite în timp, în anii ’90. La fel de cenușii și de scurse, de parcă toți ar avea aceeași boală într-o fază terminală, la fel de lipsite de orice strălucire. La polul opus sînt cei care își închipuie că au reușit în viață. Cei care se cred cei mai buni. În toate domeniile, dacă se poate, pentru că, dacă au făcut ceva bani într-unul singur sau au obținut o funcție, sînt deja convinși că pot fi buni la orice. Cînd acești oameni devin factori de decizie e și mai grav. Nu poți decît să-i asculți obedient sau să pleci. Vor vorbi despre ei înșiși ore în șir. Despre chintesența succesului, pe care au descoperit-o. Dacă, la rîndul tău, vei încerca să spui ceva, doar pentru ca monologul să se transforme în dialog, te vor întrerupe. Sau îți vor da o replică ce te va trimite la locul tău, de jos. În ultima vreme, un ego cît mai bine conturat reprezintă, se pare, normalitatea din România. Privesc în jurul meu oameni care se umflă și tot se umflă ca niște baloane, aștept doar să-și ia zborul. Mai sînt cei copleșiți în permanență de probleme, de griji, oameni pentru care viața în sine nu e altceva decît o continuă depresie indusă. O perpetuă nemulțumire. Și aceștia îți vor vorbi fără să te asculte, însă despre problemele lor. Ale tale nu contează, nu există. După o întîlnire cu un astfel de om, te simți stors de energie cît pentru o săptămînă. La ce bun să te mai întîlnești cu el?

Și așa, începi să eviți oamenii, amici mai noi sau mai vechi, încerci să le uiți numele și chipurile. Cînd te sună, te prefaci că ești ocupat sau pur și simplu nu mai răspunzi. Ai de ales – ori îi tolerezi, doar ca să-ți dovedești că ești o ființă adaptabilă și socială, ori rămîi singur și porți multe conversații normale cu tine însuți. Încep să o înțeleg pe prietena mea și ce poate însemna pentru ea normalitatea, la nivel uman – conversațiile și întîlnirile „normale“, adică cele în urma cărora te simți bine, ai împărtășit și ai primit ceva în schimb, sînt din ce în ce mai rare. Prieteniile au devenit „obligații“ și, în afară de cîțiva oameni, cei foarte apropiați, la care ții și care sînt foarte puțini, poți să i numeri uneori pe degetele de la o mînă, nu cunoști, de fapt, pe nimeni.

În urma atacurilor teroriste și a evenimentelor politice recente, am văzut desori următorul comentariu pe Facebook, care venea din partea unor oameni cît se poate de diferiți: „Ce bine că trăim într-o țară normală!“ Oare siguranța, relativă așa cum este ea, e o dimensiune a normalității? În fond, și în anii comunismului pe care tocmai i-am amintit, România era o țară cît se poate de sigură. Și-mi mai amintesc ce reprezenta normalitatea pentru votanții FSN în 1990, în timpul Golaniadei – „Vrem liniște!“. De atunci, liniștea îmi stîrnește un sentiment de panică. Le-aș răspunde acum prietenilor mei virtuali: nu, siguranța nu are nici o legătură directă cu normalitatea. În fond, cei mai periculoși criminali sînt închiși în penitenciare de maximă siguranță.

Tot gîndindu-mă la termenii în care prietena mea din Vest definește normalitatea, mi-am dat seama că ea trăiește într-o țară în care există o normalitate a străzii la care poate oricînd să se raporteze. Ei bine, acest tip de „normalitate“, care s-ar traduce simplu prin politețe, amabilitate, simț civic, noi nu am reușit niciodată să-l obținem. La 27 de ani, cînd am ajuns pentru prima dată în Occident, la Bruxelles, acesta a fost adevăratul șoc cultural – am stat aproape două ore la o cafenea, într-o gară, doar ca să mă uit la oameni și să observ modul firesc în care interacționează unul cu altul. Fără să ridice vocea, fără să gesticuleze, zîmbindu-și și scuzîndu-se dacă au avut senzația că l-au deranjat pe necunoscutul de alături. Un tînăr de culoare a ridicat de pe jos moneda de 50 de cenți care căzuse din portofelul unei doamne și i a întins-o. Un alt tînăr a strîns niște ambalaje de pe jos și le-a aruncat la un coș. O negresă superbă a trecut, împingînd un cărucior cu un copil – toți bărbații s au uitat cu coada ochiului după fundul ei bombat, nici unul n-a pîsîit-o, nu i-a spus „Ce mai faci, păsărică?“. Gesturi și atitudini cît se poate de simple, care de fiecare dată cînd ajung într-o țară „occidentală“ continuă să mă mire și să mă bucure.

Da, într-adevăr, e un compliment din partea prietenei mele nemțoaice faptul că mi-a spus că mă consideră o persoană normală. Dacă asta e într-adevăr normalitatea, în fiecare zi mă simt ca la Paris sau la Berlin, chiar dacă trăiesc în România.

Foto: wikimedia commons

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cît timp mai dăm vina pe părinți?
Cu sau fără terapie, o idee posibil cîștigătoare ar fi acceptarea părinților noștri, dacă îi mai avem, așa cum sînt. Ei nu se mai pot schimba. Noi, însă, da.
Zizi și neantul jpeg
Tot de toamnă
Tot în compunerile de toamnă își aveau mereu locul și păsările călătoare.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Noua limbă de lemn. Cu drag!
Pupici, frumi, grădi, lunițe. Am „evoluat” de la clasicele diminutive și alinturi de cîrciumă de tipul „Ce fel de ciorbiță?”
E cool să postești jpeg
O lume ipotetică
cu cît ne percepem ca fiind mai valoroși, cu atît vom considera că merităm o viață bună și vom fi mai încrezători în propriile forțe.
p 20 WC jpg
Apărătorul credinţei ori apărătorul credinţelor?
Spiritul anglican, spunea istoricul dominican Guy Bedouelle (Revue française de science politique, 1969), poate fi caracterizat prin două calităţi: fidelitate faţă de tradiţie şi toleranţă.
Theodor Pallady jpeg
Predoslovie postmodernă
Orice mărturisitor al creștinismului este în criză de timp și de timpuri! Nu-și mai poate apăra credința într-o nișă cimentată, întorcînd spatele lumii, așa cum trăiește și gîndește ea astăzi, în secolul al XXI-lea.
p 21 WC jpg
PREVI (2)
Este PREVI un succes sau un eșec? După peste patru decenii de la darea în folosință, nici o familie nu a părăsit locuința ocupată, ci, dimpotrivă, a mărit-o și a modelat-o prin prisma utilizării ei.
p 24 S M Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
La 88 de ani, a murit actrița Louise Fletcher al cărei chip va rămîne pentru totdeauna în memoria iubitorilor de film drept imaginea rece de-ți îngheață sîngele a sorei-șefe Ratched din Zbor deasupra unui cuib de cuci, capodopera lui Milos Forman din 1975.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ne vedem în zona de confort
Poate, în loc să ne păcălim că sîntem oameni liberi pentru că nu-l cunoaștem pe „trebuie“, am putea s-o ascultăm, din cînd în cînd, pe Nina Simone și să ne fie mai puțin frică.
Zizi și neantul jpeg
Greierele și furnica
După revoluție, mentalitățile au început să se schimbe, slavă Domnului. Ne-am dat seama, măcar, că nu putem fi cu toții furnici. Și că își au și greierii rostul lor, și chiar grăunțele lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Găina care năștea pui vii – cum recuperăm anii ’90? –
Citiți Scînteia tineretului de prin anii ’70, să vedeți acolo ce condeie! Ce stil! Dacă ștai cum să te strecori puteai să faci presă adevărată, ba mai mult decît atît, literatură!”
E cool să postești jpeg
Votant la 16 ani?
Totuși, în toate aceste discuții pro și contra nu există de fapt argumentul de la care ar trebui să plece, în mod firesc, întreaga dezbatere: vocea adolescenților. Vor ei să voteze?
p 20 Fragii salbatici jpg
Visul adevărat. Două întrebări ale lui Marin Tarangul
Materia spiritului nu este o țesătură de concepte, ci o adîncime a lucrului însuși, acolo unde acesta își descoperă chipul, împreună cu rădăcina, posibilitățile și înrudirile lui esențiale.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Din nou despre Augustin
Știința despre Treime, desigur, prin care inclusiv filosofia ciceroniană cunoaște o paradoxală supraviețuire.
p 24 1 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Nouă autovehicule parcate în curtea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din Bacău, pe strada Ghioceilor, au luat inexplicabil foc în noaptea de joi spre vineri. Pentru a nu știu cîta oară, La Bacău, la Bacău, într-o mahala, / S-a ’ntîmplat, s-a ’ntîmplat / O mare dandana
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cîți prieteni v-au mai rămas?
Generația mea, formată în comunism și imediat după, nu a fost învățată să-și facă din prieteni o familie.
Zizi și neantul jpeg
Primul an
Nu mă recunoșteam, nu recunoșteam familiarul în comportamentele colegilor și profesorilor mei.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Prima mea călătorie
Aș vrea să vă spun că ceea ce am cîștigat în prima mea călătorie „adevărată” va dura pe termen lung, însă mi-am dat seama încă din primele zile ale întoarcerii că nu va fi așa.
E cool să postești jpeg
Anularea gîndirii
„Dacă ar fi fost rasist, Karl May nu i-ar fi lăsat pe Winnetou și Old Shatterhand să devină frați de cruce”.
p 20 WC jpg
Două modele ale diversităţii religioase
Cînd coexistenţa religiilor e privită în lumina Sursei lor transcendente, ea poate deveni întîlnire în cunoaştere.
Theodor Pallady jpeg
Un capitol tainic de Filocalie siriacă
Prea multe nu știm despre viața sfîntului Isaac Sirul, iar datele disponibile se pot consulta în volumul recenzat aici.
Rivero y Compania in Calle Tetuan Old San Juan   DSC06841 jpg
PREVI (1)
Importanța experimentului PREVI este majoră nu numai pentru arhitectura socială participativă, în particular, ci pentru arhitectură în general.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Din cauza porțiunilor de drum decapat, mai mulți bicicliști participanți la Turul României s-au accidentat, căzînd de pe biciclete în zona Ambud-Petin din județul Satu Mare.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Așteptați, reconfigurăm traseul
După 16 ani în care aproape m-am identificat cu locul de muncă și n-am făcut mai nimic în rest, vîrsta de mijloc care începe mai mereu cu 4 și care se apropia mă speria cumplit.

Adevarul.ro

Josep Borrell FOTO EPA-EFE
Josep Borrell: Sfârșitul războiului din Ucraina, „aproape imposibil” după anexările efectuate de Rusia
Anexarea de către Rusia a patru teritorii ucrainene ocupate face „aproape imposibil” sfârşitul războiului în Ucraina, a apreciat sâmbătă şeful diplomaţiei Uniunii Europene, Josep Borrell.
umit yildirim m9FBEtUTRXY unsplash jpg
Schimbări mari prin lucruri simple. Soluția clară pentru traficul din București
România ocupă locul al doilea în Uniunea Europeană la producția de biciclete, cu peste 2.5 milioane de unități, dar suntem la coada clasamentului când vine vorba de pistele pentru utilizarea lor.
explod Sursaisuneamt jpg
Dezastru după explozia unei butelii. O femeie din Neamţ a fost rănită, find internată în spital
O femeie din judeţul Neamţ a suferit leziuni grave, fiind internată în spital, după explozia unei butelii, care a provocat dezastru în locuinţa proprietarei. Un perete și acoperișul casei s-au dărâmat.

HIstoria.ro

image
Bălcescu, iacobinul român despre care nimeni nu mai vorbește
Prima jumătate a veacului al XIX-lea a reprezentat pentru Ţările Române un timp al recuperării. Al recuperării parţiale – ideologice şi naţionale, cel puţin – a decalajului ce le despărţea de Occidentul european. Europa însăşi este într-o profundă efervescenţă după Revoluţia de la 1789, după epopeea napoleoniană, Restauraţie, revoluţiile din Grecia (1821), din Belgia şi Polonia anului 1830, mişcarea carbonarilor din Italia, toată acea fierbere socială şi naţională, rod al procesului de industria
image
„Historia Special”: 100 de ani de la încoronarea regilor României Mari
„Historia Special”: 100 de ani de la Încoronarea de la Alba Iulia
image
Victor Babeș, cel mai elegant savant român
Victor Babeș a fost savant, profesor universitar, unul dintre cei mai renumiți oameni de știință, cunoscut și recunoscut în toată lumea. Când apărea profesorul Babeș la catedră, sau cu alte ocazii, acesta era îmbrăcat impecabil, foarte elegant, având o ținută exemplară.