Şcoala de acasă

Recunosc, n-am mers niciodată la școală „de plăcere“. Nici nu putea să fie altfel, fiindcă știam că școala era, în fond, o obligație. Așa cum părinții noștri mergeau în fiecare zi la serviciu, tot așa noi, copiii, aveam obligația de a merge zilnic la școală. Acesta era ritmul vieții noastre – trezit invariabil la aceeași oră, la 7, ceas deșteptător rusesc care suna în dușmănie, 6-8 ore „de program“, fiecare cu „slujba“ lui, muncim și învățăm, apoi timp liber petrecut de regulă acasă, în familie, cu cele două ore de televizor seara și, pe măsură ce apropia vacanța de vară, așteptările legate de „sejurul“ de 12 zile la mare. Privind în urmă, realizez acum cît de searbădă era acea formă de existență, parcă a nimănui. Îmi amintesc că atunci cînd întîlneam cîte o mamă casnică, o priveam ca pe o ciudățenie a naturii. Și nu se plictisește toată ziua, acasă? Oare ce face în acele ore lungi, nesfîrșite, în care noi, ceilalți, muncim și învățăm? Însă s a schimbat regimul și nici la liceu nu am mers „de plăcere“, ba dimpotrivă, anii de liceu i am urît cel mai mult. Nimerisem din întîmplare la o clasă de matematică-fizică. Aș vrea să cred că am rămas cu ceva după zecile de ore de trigonometrie și analiză matematică, după demonstrațiile care umpleau două table întregi, după experimentele la chimie care mereu erau doar teoretice, după planul înclinat și pendulul pe care trebuia să ni le imaginăm, pornind de la desene din manual, să intuim cum acționează forțele și mai ales de ce. Însă îmi dau seama că n-am rămas cu nimic. Poate cu o oareșce logică în gîndire. Uneori, am coșmaruri în care se face că am întîrziat la școală sau că am teză la mate sau, în cel mai cumplit, trebuie să dau Bac-ul din nou și nu știu nimic. Cînd mă trezesc, răsuflu ușurată cînd îmi dau seama că „s-a terminat“ și că acel timp nu se va mai întoarce niciodată. De cînd am devenit adult, mă simt un om liber. Fac ceea ce îmi place, de cele mai multe ori fără un „program“, însă sînt un caz fericit. Pentru cei mai mulți dintre oameni, școala nu reprezintă decît o formă lejeră de acomodare cu adevărata înregimentare.

Totuși, am învățat multe la școală. Am învățat să scriu compuneri frumoase și am citit multă literatură, uneori „pe sub bancă“. Însă cele mai multe dintre lucrurile care mă definesc acum le-am învățat acasă. Acasă am citit Legendele Olimpului de atîtea ori, pînă cînd am învățat toți zeii și eroii pe de rost și a fost prima mea lecție serioasă de „cultură generală“. Acasă am priceput niște aplicații practice ale fizicii și chimiei, din cărțile lui Jules Verne. Tot acasă m-am inițiat fără să știu în antropologie și etnografie, ascultînd poveștile lumii la picup. Și am început să înțeleg diferite subculturi, uitîndu-mă la filme „occidentale“ la video-ul prietenei mele de la etajul 2. Acasă am ascultat, obligată oarecum de taică-miu, muzică clasică, tot la picup („Dacă ascultăm discul ăsta acum, dup-aia ascultăm și povești!“), de știu acum să fac diferența între un Mozart și un Beethoven. Și tot acasă au început să-mi placă Beatleșii la nebunie. Și multe altele. Însă mă întreb: e oare suficient? Trebuie să pornești în viață cu un bagaj mai mare de atît?

Pentru noi, cei care nu am avut nici o alternativă la învățămîntul clasic „de stat“, „școala de acasă“ poate să pară o utopie, deși cumva am avut parte și de ea. Însă nu se numea homeschooling, nu se numea în nici un fel, erau doar lucrurile pe care le învățam și le făceam „de plăcere“, ca să le compensăm pe cele care erau obligatorii. Totuși, de ce aveam nevoie (și) de școală? În primul rînd, ca să învățăm să interacționăm și să socializăm cu alți copii. Școala reprezintă o comunitate necesară „în procesul de creștere și dezvoltare“ (uite că am găsit o formulare „de lemn“ pe care doar la școală o poți învăța!), căci funcționează după toate regulile general valabile ale societății. Aici înveți să ți faci prieteni, îți dai seama ce înseamnă o gașcă și „grupurile de interese“, înveți să cîștigi sau să pierzi, te prinzi cam care ar fi nedreptățile și lucrurile strîmbe din lumea în care trăiești. La școală îți formezi un mecanism de autoapărare, devii diplomat – de pildă, îți acoperi colegii care chiulesc –, faci compromisuri. Dacă ești timid, ieși treptat din carapace. Dacă ești prea histronic, vei vedea că există și alții care „strălucesc“ mai tare. Te prinzi că oamenii ăștia cu care vei avea de-a face toată viața, asta e, se împart în tipologii și îi poți recunoaște, știi de unde să-i iei. Tocilarul. Perdantul. Profitorul. Colegul fără scrupule. Liderul și „periuțele“. Rebelul. Fata cea bună care ajută mereu și preferă să rămînă „în umbră“. Fata cea rea, viitoarea „femeia cea rea“ din telenovele. Și mulți alții. Fără să fi mers la școală, multe personaje din cărțile mele n-ar fi existat. Așadar, dragi părinți, dacă vă țineți copiii acasă, ei vor rata toate aceste lucruri. Vor trăi sub un clopot de sticlă și, sub atenta voastră supraveghere, vor fi educați și manierați, însă naivi și inadaptați. Vor intra în viață, ca adulți, fără să știe, de fapt, nimic. Și, printre altele, vor pierde și șansa unică în cei doisprezece ani de școală, de a întîlni un profesor adevărat, dedicat, cu har, cu știința și dorința de a se apropia de copii, de a-i încuraja pe cei care pot și de a-i ridica pe cei care nu pot. Un profesor, fie el de română, de mate sau de sport, care poate să le schimbe viața într-un mod fundamental. Și sînt destui, ei vă așteaptă acolo, la școală, de cele mai multe ori la școlile din învățămîntul de stat. Nu-i ignorați. Am cunoscut cîțiva în ultima vreme, mai ales profesoare de română, și i-am observat și pe copiii lor, în comparație cu alți copii. Au o altă îndrăzneală, o altă lumină în ochi. Sînt pur și simplu altfel. Ar fi fost probabil doar niște copii obișnuiți dacă ar fi rămas acasă și n-ar fi mers la școală.