O poveste (hippie) de toamnă

Publicat în Dilema Veche nr. 660 din 13-19 octombrie 2016
Obiectul iubit jpeg

Spun povestea asta de toamnă oricui are chef s-o asculte. De altfel, este singura poveste de toamnă pe care o am. Atunci cînd se duce septembrie și lumina începe să se lase înainte de ora șase, cînd Bucureștiul devine, în sfîrșit, prietenos cum numai la început de iunie mai este, cînd deja începi să tînjești după soare și după amintirile amestecate ale nu știu cîtor veri care s au scurs prin tine, pe lîngă tine, de fapt toate la fel, te agăți de ultimele rămășițe ale unui anotimp încă luminos, pentru a supraviețui. Te agăți de serbările orașului, de tîrgurile recoltei, de mustăriile pe care le găsești pe net, dar care nu există niciodată în realitate așa cum ți le imaginezi, de cîrciumile care încă mai au cîteva mese la soare, la ora prînzului, doar ca să nu te scufunzi în pîclă. Știi că nu mai poți pleca deja nicăieri – adio Vama, adio plaje din Grecia sau pe unde oți mai merge voi, adio trupuri dezgolite pe Facebook, pe fundal de mare turcoaz și urări convenționale de „Vacanță plăcută!“. Orice vacanță s-a terminat, orașul nostru e năpădit de tristețe. Vom depinde doar de interior și de propriile noastre gînduri.

Pe la sfîrșitul anilor ’90, plecam din gara Basarab cu un tren personal spre comuna Basarabi, unde auziserăm de pe la alții (căci pe vremea aia nu exista net) că s-ar afla misterioasa podgorie Murfatlar. Adică locul de unde ne veneau nouă sticlele de vin în Alimentarele din București (căci, din nou, pe vremea aceea nu se importau minunatele vinuri din Chile… tot ce vedeai pe rafturi erau Jidvei, Cotnari, Murfatlar). Plecăm cu un plan oarecum hazardat: eu și prietenul meu pletos și fotograf să ne dăm drept tineri jurnaliști, să ne infiltrăm în podgorie și să degustăm niște vinuri mai de soi. Era octombrie, frenezia mustului și a vinului nou ne cuprinsese, chiar dacă ne făceam veacul pe asfaltul din București, încă lîncezind pe la terase, pe la beri stătute. Mă gîndesc acum dacă nu cumva chestia asta cu recolta se transmite genetic: ai avut bunici și străbunici care au depins de cules, intri și tu în vrie, fără să vrei. Altfel nu-mi explic ce căutam noi în trenul spre Basarabi (ce-i drept, pe vremea aia nu exista Drumul Vinului sau degustări organizate și, chiar dacă ar fi fost, nu aveam bani pentru așa ceva). Pur și simplu voiam să ieșim din oraș, să ne bucurăm de toamnă și să bem vin „de la producători“. Trenul, care a făcut vreo șase ore pînă la destinație, era îmbîcsit de navetiști și de moși și babe care își cărau „recolta“, de la o haltă la alta, în sacoșe mari de rafie (mi-amintesc și acum un sac care s-a spart și din care s-au revărsat multe nuci, rostogolindu-se prin tot vagonul, și pe moșul care s-a aplecat să le culeagă de sub banchete, una cîte una). Nașul nici nu avea pe unde să treacă, lua și cu stînga, și cu dreapta. Cu toții, tineri și bătrîni, fumau. Țigări fără filtru Carpați și Mărășești, ultimele redute, țigări poștite de la unii la alții, țigări care apăreau de niciunde. Fumam și noi la capătul vagonului, cu ușile larg deschise. Tot acel fum gros, albăstrui și nostalgic, care ne împresura, ieșea afară prin ferestrele și ușile trenului personal, risipindu-se în peisajul tomnatic de afară. Trenul era ca un șarpe care se tîra pe șina lui, lepădîndu-și învelișurile de fum în soarele blînd al amiezii, sufocîndu-se.

Îmi amintesc că la un moment dat stăteam chiar pe scara trenului, cu picioarele bălăngănind în afară, fără să simt vreo viteză, pentru că nu era nici una. Pe lîngă mine treceau aproape în ralanti copaci galbeni sau roșiatici, cîmpuri, berze, vaci, curți, case, sate fără nume din Bărăgan. Și îmi mai amintesc că mă simțeam foarte liberă, așa cum doar la 20 de ani poți să te simți, atunci cînd pleci de acasă.

Am ajuns la Basarabi, am descoperit podgoria care era uriașă, se întindea peste tot, iar strugurii în mare parte erau culeși. Am intrat în ea ca-n brînză (acum nu cred că mai e la fel), dealuri și dealuri de vie, planul nostru s-a dus de rîpă. Mai ales că ne-am dat seama că era sîmbătă, iar acolo, în vie, nu era nici țipenie, nici măcar un paznic. Așa că ne-am făcut fotografii „artistice“ culegînd ultimii ciorchini rămași, cu struguri deja stafidiți, ne-am mai plimbat oarecum amețiți prin vie (băuserăm niște bere în tren) pînă cînd ne-a luat somnul. Era călduț, aproape 18 grade, ne-a ieșit în cale un delușor molatic, maroniu și putrefact, ne-am întins pe el și am adormit. Probabil că am dormit vreo trei-patru ore, cînd ne-am trezit soarele era la apus. Și era frig. Ne simțeam suspect de mahmuri și ne durea capul, ne-am grăbit să ieșim din vie și am negociat pe la localnici vreo doi litri de vin nou „de buturugă“, made in Murfatlar, de nebăut. În gara de la Basarabi, trăgeam cu grimase acide din sticla de plastic, așteptînd un tren spre București. Însă trenul acela nu a venit. În schimb, mai era unul spre Constanța. Hai la mare! Mai aveam doar bani de naș pentru înapoi. Și uite-așa, ne am pomenit a doua zi, pe 15 octombrie, într-un Costinești complet pustiu, unde nici unui localnic nu-i mai ardea deja de vreun turism estival, unde politiștii din sat se uitau la filme porno, la video, în unica cîrciumă deschisă și unde am dat foc pe plajă unei valize de lemn (de militar întors acasă), vîlvătaia noastră a fost văzută de cei de pe mare, însă la foc n-am avut ce prăji, am băut doar restul de vin acru de la podgoria Murfatlar.

După ce am tot povestit aventura asta, mi-am dat seama că dormiserăm, de fapt, pe un morman de boască, pentru că în mijlocul unei mari podgorii nu apar din senin delușoare molatice care să te îmbie să te culci. Au trecut multe alte toamne de atunci. Prietenul meu pletos și fotograf și-a văzut de viața lui, eu de-a mea. Nici măcar filozofiile „profunde“ legate de sensul vieții, pe care le-am debitat la arderea valizei de militar pe plaja din Costinești nu ne-au mai legat ulterior. Se spune că astfel de lucruri le faci doar la 20 de ani. E adevărat. N-aș mai pleca niciodată spre Basarabi, cu un tren personal, în speranța că voi bea un vin bun. Însă mi-e suficient, atunci cînd lumina acea mierie de toamnă începe să curgă și să se cearnă, să merg pe „străduțele din spate“, să dau șuturi în castane și să-mi închipui că descopăr continente noi, care nu există pe hartă. Starea e aceeași.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cît timp mai dăm vina pe părinți?
Cu sau fără terapie, o idee posibil cîștigătoare ar fi acceptarea părinților noștri, dacă îi mai avem, așa cum sînt. Ei nu se mai pot schimba. Noi, însă, da.
Zizi și neantul jpeg
Tot de toamnă
Tot în compunerile de toamnă își aveau mereu locul și păsările călătoare.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Noua limbă de lemn. Cu drag!
Pupici, frumi, grădi, lunițe. Am „evoluat” de la clasicele diminutive și alinturi de cîrciumă de tipul „Ce fel de ciorbiță?”
E cool să postești jpeg
O lume ipotetică
cu cît ne percepem ca fiind mai valoroși, cu atît vom considera că merităm o viață bună și vom fi mai încrezători în propriile forțe.
p 20 WC jpg
Apărătorul credinţei ori apărătorul credinţelor?
Spiritul anglican, spunea istoricul dominican Guy Bedouelle (Revue française de science politique, 1969), poate fi caracterizat prin două calităţi: fidelitate faţă de tradiţie şi toleranţă.
Theodor Pallady jpeg
Predoslovie postmodernă
Orice mărturisitor al creștinismului este în criză de timp și de timpuri! Nu-și mai poate apăra credința într-o nișă cimentată, întorcînd spatele lumii, așa cum trăiește și gîndește ea astăzi, în secolul al XXI-lea.
p 21 WC jpg
PREVI (2)
Este PREVI un succes sau un eșec? După peste patru decenii de la darea în folosință, nici o familie nu a părăsit locuința ocupată, ci, dimpotrivă, a mărit-o și a modelat-o prin prisma utilizării ei.
p 24 S M Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
La 88 de ani, a murit actrița Louise Fletcher al cărei chip va rămîne pentru totdeauna în memoria iubitorilor de film drept imaginea rece de-ți îngheață sîngele a sorei-șefe Ratched din Zbor deasupra unui cuib de cuci, capodopera lui Milos Forman din 1975.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ne vedem în zona de confort
Poate, în loc să ne păcălim că sîntem oameni liberi pentru că nu-l cunoaștem pe „trebuie“, am putea s-o ascultăm, din cînd în cînd, pe Nina Simone și să ne fie mai puțin frică.
Zizi și neantul jpeg
Greierele și furnica
După revoluție, mentalitățile au început să se schimbe, slavă Domnului. Ne-am dat seama, măcar, că nu putem fi cu toții furnici. Și că își au și greierii rostul lor, și chiar grăunțele lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Găina care năștea pui vii – cum recuperăm anii ’90? –
Citiți Scînteia tineretului de prin anii ’70, să vedeți acolo ce condeie! Ce stil! Dacă ștai cum să te strecori puteai să faci presă adevărată, ba mai mult decît atît, literatură!”
E cool să postești jpeg
Votant la 16 ani?
Totuși, în toate aceste discuții pro și contra nu există de fapt argumentul de la care ar trebui să plece, în mod firesc, întreaga dezbatere: vocea adolescenților. Vor ei să voteze?
p 20 Fragii salbatici jpg
Visul adevărat. Două întrebări ale lui Marin Tarangul
Materia spiritului nu este o țesătură de concepte, ci o adîncime a lucrului însuși, acolo unde acesta își descoperă chipul, împreună cu rădăcina, posibilitățile și înrudirile lui esențiale.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Din nou despre Augustin
Știința despre Treime, desigur, prin care inclusiv filosofia ciceroniană cunoaște o paradoxală supraviețuire.
p 24 1 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Nouă autovehicule parcate în curtea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din Bacău, pe strada Ghioceilor, au luat inexplicabil foc în noaptea de joi spre vineri. Pentru a nu știu cîta oară, La Bacău, la Bacău, într-o mahala, / S-a ’ntîmplat, s-a ’ntîmplat / O mare dandana
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cîți prieteni v-au mai rămas?
Generația mea, formată în comunism și imediat după, nu a fost învățată să-și facă din prieteni o familie.
Zizi și neantul jpeg
Primul an
Nu mă recunoșteam, nu recunoșteam familiarul în comportamentele colegilor și profesorilor mei.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Prima mea călătorie
Aș vrea să vă spun că ceea ce am cîștigat în prima mea călătorie „adevărată” va dura pe termen lung, însă mi-am dat seama încă din primele zile ale întoarcerii că nu va fi așa.
E cool să postești jpeg
Anularea gîndirii
„Dacă ar fi fost rasist, Karl May nu i-ar fi lăsat pe Winnetou și Old Shatterhand să devină frați de cruce”.
p 20 WC jpg
Două modele ale diversităţii religioase
Cînd coexistenţa religiilor e privită în lumina Sursei lor transcendente, ea poate deveni întîlnire în cunoaştere.
Theodor Pallady jpeg
Un capitol tainic de Filocalie siriacă
Prea multe nu știm despre viața sfîntului Isaac Sirul, iar datele disponibile se pot consulta în volumul recenzat aici.
Rivero y Compania in Calle Tetuan Old San Juan   DSC06841 jpg
PREVI (1)
Importanța experimentului PREVI este majoră nu numai pentru arhitectura socială participativă, în particular, ci pentru arhitectură în general.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Din cauza porțiunilor de drum decapat, mai mulți bicicliști participanți la Turul României s-au accidentat, căzînd de pe biciclete în zona Ambud-Petin din județul Satu Mare.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Așteptați, reconfigurăm traseul
După 16 ani în care aproape m-am identificat cu locul de muncă și n-am făcut mai nimic în rest, vîrsta de mijloc care începe mai mereu cu 4 și care se apropia mă speria cumplit.

Adevarul.ro

edi iordanescu selectioner jpg
Edward Iordănescu, făcut praf: Gică Popescu a dat un verdict devastator după campania din Liga Națiunilor
În ianuarie, selecționerul vorbea despre promovarea în Liga A. În septembrie, a dus România în Liga C. De pe ultimul loc în grupă!
umit yildirim m9FBEtUTRXY unsplash jpg
Schimbări mari prin lucruri simple. Soluția clară pentru traficul din București
România ocupă locul al doilea în Uniunea Europeană la producția de biciclete, cu peste 2.5 milioane de unități, dar suntem la coada clasamentului când vine vorba de pistele pentru utilizarea lor.
corina sirghi taraful jean americanu foto dana cotovanu jpeg
Corina Sîrghi și Taraful Jean Americanu, despre lăutăria care a mai rămas
Puțini mai sunt cei care astăzi duc mai departe muzica lăutărească așa cum a fost ea lăsată. Pe lista scurtă se numără Corina Sîrghi, o fată aparent plăpândă, dar cu voce din timpuri străvechi, care cântă alături de Taraful Jean Americanu – și doar ei știu care sunt tainele lăutăriei de odinioară.

HIstoria.ro

image
Bălcescu, iacobinul român despre care nimeni nu mai vorbește
Prima jumătate a veacului al XIX-lea a reprezentat pentru Ţările Române un timp al recuperării. Al recuperării parţiale – ideologice şi naţionale, cel puţin – a decalajului ce le despărţea de Occidentul european. Europa însăşi este într-o profundă efervescenţă după Revoluţia de la 1789, după epopeea napoleoniană, Restauraţie, revoluţiile din Grecia (1821), din Belgia şi Polonia anului 1830, mişcarea carbonarilor din Italia, toată acea fierbere socială şi naţională, rod al procesului de industria
image
„Historia Special”: 100 de ani de la încoronarea regilor României Mari
„Historia Special”: 100 de ani de la Încoronarea de la Alba Iulia
image
Victor Babeș, cel mai elegant savant român
Victor Babeș a fost savant, profesor universitar, unul dintre cei mai renumiți oameni de știință, cunoscut și recunoscut în toată lumea. Când apărea profesorul Babeș la catedră, sau cu alte ocazii, acesta era îmbrăcat impecabil, foarte elegant, având o ținută exemplară.