presa şi presiunea

Cînd ne grăbim să aruncăm cu piatra în calitatea scăzută a presei, să ne gîndim că nu toți jurnaliștii o duc pe roze, iar presa este pînă la urmă atît de sănătoasă și de independentă pe cît îi permite societatea în care funcționează.

Ce am face dacă, de exemplu, la locul de muncă, am depista săvîrșirea unor fapte ilegale? Un șef care delapidează fonduri? Colegi care încalcă legi sau regulamente? Dacă am fi martori la acte de fraudă, corupție sau la fapte care ar duce chiar la amenințarea siguranței publice? Am închide ochii sau am denunța?

A fost una dintre cele mai crunte depresii pe care le-am experimentat, nu neapărat din lipsa banilor și lipsa perspectivei, dar mai ales pentru că, atunci cînd nu îți întinde nimeni nici măcar un deget, înțelegi pe deplin că solidaritatea în breaslă nu prea există.

Uciderea jurnalistei Daphne Caruana Galizia, cea ale cărei investigații au provocat alegeri anticipate în Malta, este una dintre cele mai cutremurătoare știri din ultima vreme din sfera libertății presei.

Doar un naiv ar putea crede că politicienii vor o presă independentă, căreia să nu-i pună piedici. Căci cine ar susține, pînă la urmă, un instrument menit să l controleze și să atragă atenția public asupra derapajelor? O asemenea idee nu este nici măcar utopică – ea devine ridicolă prin paradoxul pe care îl propune. Ministrul Culturii, Lucian Romașcanu, susține legitimitatea unei asemenea măsuri – care ar da undă verde Parlamentului să demită conducerea Agenției

Nu cred că publicul e elementul-cheie în meseria asta, ci libertatea. Momentul cînd tu îți abandonezi libertatea e momentul cînd tu ai murit ca jurnalist.

Doina Pană a declarat că ar vrea ca televiziunile să difuzeze mai multe știri pozitive. Ideea nu este nouă, iar declarația nu e una tocmai nevinovată sau benignă. Cum, în ultima vreme, în siajul deciziilor politice controversate, opinia publică a început să se revolte, iar o parte a mass-media e blamată de liderii politici pentru incitare la demonstrațiile populare

Menghinele și resursele de a pune bețe în roate libertății de exprimare, via libertatea presei, sînt inepuizabile.

Ploieșteanul a postat oferta de a face gratuit afișe pentru oponenții Ordonanței 13. „A doua zi, la sediul companiei sale a venit un echipaj al Poliției Economice în control, susținînd că ar fi avut informații că angajații bărbatului ar fi lucrat fără cărți de muncă, peste program.

„Este complet lipsit de etică profesională ceea ce voi face acum, dar vă spun că jigodia de Dragnea locuiește… Să nu vă vină idei.“

„Un incendiu ce a avut loc în luna ianuarie 2017 la clubul Bamboo a fost prezentat drept o tentativă de lovitură de stat orchestrată de președintele Klaus Iohannis“.

Amenda, de 600 de lei, venea ca pedeapsă pentru că tînărul a avut cîteva postări pe Facebook în care îi critica atît pe primarul din Odobești, Daniel Gheorghe Nicolaș (PSD), cît și pe reprezentanții autorităților locale.

Teoretic, deși certați cu legea, patronii și legăturile acestora nu ar trebui să influențeze politica editorială a posturilor TV. Cu toate acestea, există nenumărate exemple ale presiunii pe care aceștia și cei apropiați lor au exercitat-o asupra libertății presei.

Opinia are valoare cît timp premisele de la care pornește sînt corecte factual.

„Cei care au ieșit la de­mon­stra­ții contra OUG 13 au primit, fiecare, cîte 100 de lei, plus extra pentru animalele de companie“, „în spatele mitingurilor de protest stă Soros“, „oamenii de la proteste sînt manipulați psihotronic“, „lovitura de stat e în plină desfășurare“, „un jandarm a fost bătut de iohanniști“, „violențe extreme în fața Guvernului, tehnocrații și fanii lor fac circ la Guvern.“

Vorbind despre o lege care oferă acces liber la informații, nu putem să nu vorbim despre importanța ei în mediul jurnalistic. De cele mai multe ori răspund, însă trimit, pentru subiecte mai sensibile, jumătăți de răspunsuri. Se eschivează cu legea în mînă.

Apăruse, pe vremuri, în România, acea lozincă „Vrem o țară ca afară“. Eram, în 2001, printre ultimele țări care mai incriminau penal homosexualitatea.

Dacă, acum cîteva luni, Liviu Dragnea era „acuzat“ că doreşte încălcarea libertăţii de exprimare prin acel proiect de lege privind defăimarea socială – un proiect care a picat, în octombrie, preşedintele PSD a obţinut victoria printr-un nou proiect, aprobat şi votat pe repede înainte de Parlament, o lege care vizează, din nou, în opiniile experţilor mass-media şi ale societăţii civile, libertatea presei.

Pe data de 26 iulie, jurnalistul şi-a văzut poza într-un ziar pro-guvernamental, cu comentariul: „Este căutat“. După trei nopţi înspăimîntătoare pe care jurnalistul le-a petrecut într-o celulă de cinci metri pătraţi, a fost adus în faţa tribunalului.

Vorbind despre libertatea presei în 2016, clasamentul mondial realizat de către Reporteri fără Frontiere (RSF) ne clasează cu trei poziţii mai sus decît anul trecut, specificîndu-se însă că presa din România are încă probleme majore în ceea ce priveşte „politizarea excesivă“, metodele de finanţare şi transformarea ei în instrument de propagandă pentru „interesele proprietarului“

Acum cîteva zile am primit un telefon de la instalatorul meu. Același care, altădată, în timp ce-mi meșterea prin casă, îmi spunea că „presa de la noi e vîndută“ și că „toți jurnaliștii“ sîntem, de fapt, niște servitori ai „ăluia“ care dă bani mai mulți.

Nu doar în România mass-media are probleme. Nu doar în ţara noastră se încalcă libertatea presei sau sînt ameninţaţi jurnaliştii. Din articolele partenerilor din diferite ţări participante la proiect, putem trage o concluzie nu foarte roză.

În acest caz s-a coborît o treaptă pe care nu o bănuiai că există. Dar se pare că de fiecare dată acest gen de pseudojurnalişti mai găsesc o treaptă, reuşesc să mai coboare încă una.

În ultimele zile, conceptul de libertate a presei a fost pus pe tapet, vehement. Angajaţii televiziunilor din trustul Intact, somate de către ANAF, în baza unor decizii juridice, să evacueze sediile din care emit, au ridicat imediat stindardul nobil al libertăţii presei, o libertate în care mai mult de jumătate dintre români nu cred

Iniţiatorul legii, Liviu Dragnea, afirmă că este vorba despre o „proastă comunicare“, apărînd intenţiile nobile ale legii: promovarea demnităţii umane, educaţia în ceea ce priveşte toleranţa prin crearea de politici publice care să garanteze drepturi egale tuturor cetăţenilor.

Pentru că redacţiile „sărăcesc“, din lipsă de bani, jurnaliştii sînt nevoiţi să-şi extindă atribuţiile: jurnaliştii din presa scrisă trebuie să fie prezenţi şi în mediul TV sau audio; să pună materiale pe site-uri şi să le şi promoveze în social media; să facă fotografii, să filmeze, să devină editori şi corectori.

După Revoluţie era o foame nebună după informaţie, nu se cumpăra un ziar, ci zece. Ţin minte că tatăl meu venea acasă, zilnic, cu teancul de ziare. Ce s-a întîmplat atunci era o nebunie post-dictatură. Românii încercau să se dumirească ce înseamnă democraţie, libertate.

Piaţa Romană, Bucureşti: la chioşcul de ziare dinspre coloane atîrnă şi un Garfield de pluş – probabil cadou. Este vorba despre reviste glossy, de sudoku şi integrame. Toate sînt foarte colorate, unele în ţiplă, cu cîte o ojă sau cîte un săpun oferite ca un soi de mită ca să cumperi şi revista.

În discuţii particulare pe care le-am avut cu alţi jurnalişti, am aflat că şi ei au fost supuşi, la răstimpuri, diferitelor acte de hărţuire. Motivele pentru care nu vor să facă publice aceste informaţii merg de la „lipsa de dovezi“ la „asumarea riscurilor meseriei“.

„În noaptea de 24 spre 25 noiembrie, Gazeta tipărea ediţia specială care dezvăluia că pompierii au ştiut de clubul Colectiv. În acea noapte, locuinţa mea a fost filată de un bărbat şi o femeie la ora două noaptea.“

Este o mare hibă a mass-media din România pe care nu mi-o explic. Sub comunişti, singurele supape erau ştirile din politica externă. Cînd s-au deschis graniţele, atît fizice, cît şi informatice, apetenţa pentru ştirile externe pare că a dispărut. Nu există mulți specialişti care să vorbească despre contextul internaţional.

E nevoie de presă ca să sesizeze lucrurile în neregulă, să le transmită către publicul larg, iar acoperirea subiectului în criză e binevenită. Fără continuitate, însă, oamenii înţeleg doar o parte din ce înseamnă încălcarea drepturilor omului.

De cele mai multe ori, discursul public din România se referă la problemele din sănătate şi educaţie. Cu politicul şi justiţia ne-am cam lămurit. Toţi o apă şi-un pămînt. Pe de altă parte, doctorii şi educatorii sînt cei cu adevărat vitali pentru starea de sănătate, fizică şi mentală, a unei naţiuni.

2014, an electoral, România, mass-media: raportul anual al FreeEX – proiectul ActiveWatch şi unul dintre cele mai bune instrumente de monitorizare a presei din ţara noastră – a consemnat, (şi) în acest an, derapaje ale libertăţii presei, cazuri existente şi în alţi ani, dar şi cazuri noi şi extrem de grave.