Presa de pluş
Piaţa Romană, Bucureşti: la chioşcul de ziare dinspre coloane, printre calendarele cu pisici, căţei sau peisaje, atîrnă şi un Garfield de pluş – probabil cadou la una dintre puţinele reviste care mai sînt înşirate pe tarabă. Este vorba despre reviste glossy, de sudoku şi integrame. Toate sînt foarte colorate, unele în ţiplă, cu cîte o ojă sau cîte un săpun oferite ca un soi de mită ca să cumperi şi revista. Dar nu este un chioşc aparte. Majoritatea tarabelor pe care odinioară vedeai o sumedenie de ziare de informaţie, astăzi au ajuns să ofere doar „entertainment“. Iar imaginea se suprapune peste întregul peisaj mass-media din România, pornind cu televiziunile. Deşi colorat, peisajul nu este deloc unul vesel.
„Publicul nu mai consumă media în calitatea ei de informaţie“ – îmi spune Răzvan Martin, coordonator de proiecte în cadrul Active Watch, argumentînd, cu date statistice, că cea mai mare parte a publicului din România consumă din ce în ce mai mult televiziune de entertainment. „Dacă privim aceste date, audienţa televiziunilor de ştiri este extrem de scăzută, nu ai nici un milion de privitori pe seară, iar cifrele acestea sînt cumulate. Pe de altă parte, audienţele pe care le fac emisiunile de distracţie sînt uriaşe: trei-patru milioane de spectatori. E şocant! Asta spune foarte multe şi despre educaţia civică de la noi – lumea nu mai e interesată de viaţa publică, şi nu e vorba doar despre politică, ci şi despre viaţa cetăţii de care oamenii pare că nu mai sînt interesaţi.“
Ce s-a întîmplat cu entuziasmul românilor de acum mai bine de douăzeci de ani, în ceea ce priveşte presa ca sursă de informaţie? Pentru că a fost acea perioadă în care oamenii stăteau la coadă să cumpere ziarele direct din camioanele care veneau de la tipografii. „Dezamăgirea de tranziţie. Oamenii care simt că nu se schimbă nimic. Sila şi neîncrederea în presă – uitaţi-vă numai la toate condamnările patronilor de presă din 2015. Toate acestea au dus la o criză, iar oamenii preferă să nu-şi mai bată capul, se duc după distracţie, ignorînd faptul că lipsa de informaţie, de conţinut şi de calitate atrofiază simţul civic şi tot exerciţiul democratic. Omul nemaifiind bine informat în legătură cu viaţa cetăţii, automat implicarea lui scade, fiind mult mai uşor de manipulat. Vorbim în prezent despre un veritabil gol în media mainstream, unde singura care ar mai putea compensa ar fi televiziunea publică. Din păcate, TVR-ul nu reuşeşte şi nici nu e lăsată. Dincolo de problemele interne, instituţia nu are cum funcţiona şi nu se va însănătoşi niciodată pe legea existentă şi cu nivelul existent al taxei. Mă bucur că Irina Radu, actualul director interimar, a avut curajul să ceară în Parlament creşterea acesteia. Nu poţi să ai o societate liberă şi democratică fără o circulaţie a informaţiei de calitate. Calitatea scăzută a presei mainstream de la noi este un mod de a tranchiliza opinia publică. Dar calitatea costă. Din păcate, nimeni din mediul politic nu are curajul să-şi asume acest lucru.“
Răzvan Martin este de părere că o televiziune publică susţinută financiar este cea mai mare şansă ca presa de calitate să nu ajungă una de nişă. „Pentru asta, noi, publicul consumator, sîntem cei care trebuie să o susţină. Bineînţeles, dacă e să faci un sondaj şi să întrebi oamenii dacă sînt dispuşi să plătească o taxă mai mare pentru o televiziune de calitate, cel mai probabil te vei lovi de reticenţe. Dar cred că același lucru s-ar întîmpla și dacă s-ar propune creșterea taxelor pentru educaţie. Ca o paranteză, taxa TVR e neactualizată din 2003. Cînd a fost redusă de la 4,50 la 4 lei. În Serbia, țară cu un nivel de trai relativ apropiat de al nostru, taxa e de 4 euro pe lună.“
Vorbind însă despre televiziunea publică, vorbim şi despre o instituţie cu o imagine nefavorabilă. Cum ar putea oamenii să mai aibă încredere în această instituţie? „E drept, moşteneşte această imagine de la începutul anilor ’90, de cînd are nişte păcate foarte mari. Cred că mentalul social a rămas încă acolo. Din ’90 pînă prin ’95, cînd era singura sursă de informare televizată şi cînd a adus în prim-plan interese pur politice. Vrajba şi ura au intrat în psihicul colectiv prin TVR. Vorbim despre mineriade sau despre episodul Tîrgu Mureş, toate aceste puncte nevralgice. Dar lucrurile s-au schimbat, acum vorbim despre o televiziune care a reuşit să-şi corecteze hibele din mers şi care ar putea deveni o televiziune-etalon. Pe de altă parte, nu putem ignora existența unor interese economice cînd vine vorba de diminuarea importanţei TVR în peisajul mass-media. Fără o televiziune publică credibilă, publicul migrează spre alte televiziuni. Iar odată cu publicul, şi banii din publicitate. Dacă ne uităm la legăturile apropiate dintre politicieni şi lideri politici şi patronii de televiziuni private, cred că mai găsim nişte răspunsuri. Cînd Ponta recunoaşte public că e foarte bun prieten cu Ghiţă, cînd Voiculescu făcea jocurile în USL, cînd Sârbu a fost permanent, indiferent de cine era la putere, un apropiat al mai-marilor zilei – vedem acum în dosarele Elenei Udrea cum dădea ordine ce să apară şi ce să nu apară, inclusiv la PRO TV –, găsim explicații pentru piedicile constante pe care mediul politic le pune TVR. În ceea ce priveşte televiziunile de ştiri, în afară de Digi TV şi, pe segmente, cîteva emisiuni de la alte posturi, precum România te iubesc, la PRO TV, sau În premieră, la Antena 3, în rest e dezastru. În prezent avem televiziuni de talk-show, nu de ştiri.“
Ce se întîmplă în presa scrisă?
„Care presă scrisă?“ – mă întreabă Răzvan Martin, ca răspuns la întrebarea mea. „Presa scrisă, şi vorbim despre presa de masă, e aproape dispărută, există doar online, iar acolo e jale. Cînd vezi publicaţii care pretind că sînt de calitate, precum Evenimentul zilei, te iei cu mîinile de cap. Cred că e mai decent Click!-ul decît Evenimentul zilei, cel puţin Click! îşi asumă profilul. Uitaţi-vă numai la ce se întîmplă la România liberă… nu cred că presa scrisă mai are perspective. Cele mai puternice anchete din ultimii ani apar într-o publicaţie de sport. Care reuşeşte să supravieţuiască şi în print, şi online, produce şi calitate, publică anchete. Dar Gazeta Sporturilor este un exemplu insular.“
Cu toate acestea, au apărut iniţiative noi în presă: Dela0, Centrul de Investigaţii Media, RISE, Centrul Român pentru Jurnalism de Investigaţie, Casa Jurnalistului. Răzvan Martin e de acord că acestea sînt o gură de oxigen. „Dar este totuşi, jurnalism de nişă. Din păcate, nu ştiu cît sînt de sustenabile financiar. Nu poţi trăi doar cu pasiune. Acum ar fi momentul pentru mari trusturi din afară să intre ca să investească. Acele trusturi care au venit acum 10-15 ani, cînd era însă prea devreme şi nu au supravieţuit pentru că piaţa era prea coruptă.“
Club Colectiv,
tema refugiaţilor
şi derapajele din presă
Alături de Liana Ganea şi Maria Popa, Răzvan Martin face parte din echipa Active Watch care elaborează în fiecare an raportul FreeEx – Libertatea presei în România, un raport prin care sînt monitorizate cazurile de încălcare a drepturilor jurnaliştilor, dar şi derapajele din presă. Vorbind despre derapajele din 2015, sînt luate în vizor şi modul în care a fost acoperită de presă tragedia de la clubul Colectiv, dar şi prezenţa temei refugiaţilor în presa din România.
În ceea ce priveşte clubul Colectiv, o concluzie ar fi că majoritatea televiziunilor au exploatat evenimentul, în goana după senzaţional. CNA-ul a amendat Digi TV, dar erau de aşteptat sancţiuni aspre şi pentru alţii pentru abateri etice grave: atacurile la persoană, expuneri ale vieţii private, imagini neblurate. „Nu se poate opri genul acesta de jurnalism fără sancţiuni. Legislaţia e bună, nivelul amenzilor prevăzute de lege e destul de mare, dar sînt aplicate cu multă blîndeţe. La ce se întîmplă în unele emisiuni, n-aş fi deloc surprins să văd măcar o sancţiune pe săptămînă, de 100 sau 200.000 de lei. Or, media sancţiunilor este undeva la 10.000 de lei. Mai mult îşi scot din publicitate. Cu asemenea amenzi, pare că abaterile nici nu sînt abateri, ci chiar derapaje intenţionate.“
Ajungînd la tema refugiaţilor, unde presa ar trebui să aibă o mare responsabilitate, observaţia generală este că subiectul este tratat de majoritatea presei mainstream într-un mod total alarmist. „Mai ales la Realitatea TV, România TV şi Antena 3, unde discursul asociază refugiaţii cu fenomenul migraţiei sau al emigraţiei. Nu se explică faptul că acei oameni sînt refugiaţi şi nu pleacă din ţările lor pentru că s‑au plictisit. Vin din disperare. Fenomenul emigraţiei vizează oameni care vor ceva mai bun, pe cînd refugiaţii fug de moarte. Este vorba despre trei ţări distruse de războaie, Afganistan, Irak, Siria. De ce îi asociezi cu emigraţia şi cu terorismul? Şi fostul preşedinte are acest discurs, un om care a lucrat în politică şi care ştie exact care e problema. Este foarte bizar cum, în curs de doar cîteva săptămîni, s-a inversat proporţia de toleranţă din partea românilor. Şi e şi vina presei, care nu contextualizează şi oferă informaţii truchiate.“
Mi se mai spune că, la o emisiune la România TV, una dintre cele mai prezente figuri este un fel de prezicătoare, care a fost invitată să vorbească şi despre tragedia de la Colectiv, şi despre refugiaţi. Şi îmi reapare dinaintea ochilor acel Garfield de pluş atîrnat pe acoperişul chioşcului de ziare.
Acest text a fost realizat într-un program de parteneriat cu Osservatorio Balcani e Caucaso pentru Centrul European de Presă şi Libertatea Presei (ECPMF), cu sprijinul Comisiei Europene. Responsabilitatea pentru conţinutul acestui text aparţine exclusiv revistei Dilema veche şi nu se poate în nici un fel considera că el ar reflecta punctul de vedere al Uniunii Europene.
