„Nu poţi face jurnalism de opinie fără să ai la bază fapte concrete“ – interviu cu Ioana AVĂDANI
Este o organizație non-guvernamentală. De la înființare, a derulat proiecte pentru profesionalizarea presei din țara noastră, dar și pentru crearea contextului care să încurajeze acest lucru. Căci libertatea de exprimare și responsabilitatea mass-media sînt valorile care trebuie respectate atît de mediul politic, cît și de mass-media. Programe de educație pentru jurnaliști, dar și pentru publicul consumator, advocacy, consultanță, sprijinirea bunelor practici în presă.
Centrul pentru Jurnalism Independent a împlinit 22 de ani de existență.
Cum a început povestea?
Pot spune că istoria Centrului pentru Jurnalism Independent începe în același an cu reînființarea Facultății de Jurnalism din România, adică în 1994. Cu un an înainte, în 1993, James Greenfield, fost redactor-șef adjunct la New York Times, a fost invitat să participe la o conferință despre jurnalism în Europa Centrală și de Est. A fost atît de îngrozit de lucrurile pe care le-a aflat despre practica jurnalismului în aceste țări, încît a deschis un centru de jurnalism independent la Praga. Au urmat centre în Bratislava, București și Budapesta. Am pornit, așadar, ca centre de training pentru jurnaliști. Deși eram sub aceeași umbrelă, am evoluat diferit, fiecare centru s-a mulat cumva pe problemele existente în țara în care activa. Centrul din Praga a fost închis în 2000, a urmat Bratislava. Budapesta a fost în pericol mare, dar a supraviețuit. La noi nu s-a pus problema, pentru că la momentul respectiv centrul „duduia“, vorbim despre perioada 2004 2005, cînd erau nevoi majore de susținere a libertății presei. În 2007 ne am separat de fundația de la New York, și de atunci avem un board românesc 100%, iar fondatorul ar avea un cuvînt de spus doar dacă am vrea să schimbăm obiectul de activitate al centrului.
Vorbind despre obiectul de activitate, unul dintre primele proiecte ale Centrului se axa pe pregătirea jurnaliștilor…
Într-adevăr, dar am văzut că, pregătind jurnaliști pe care îi trimiteam mai apoi în redacții care nu împărtășeau aceleași standarde, se întîmpla ceva descurajant: ori nu puteau să aplice lucrurile pe care le învățau la noi, și atunci plecau, ori nu puteau să aplice, rămîneau acolo și… se delăsau. Așa că am făcut următorul pas și am început să lucrăm cu redacțiile. Încercam să acoperim cît mai multe, de la organizarea redacției la managementul editorial, astfel încît intrarea unor jurnaliști mai bine pregătiți într-un asemenea mediu profesional să fie bine primită și folosită. La ceva timp după aceea, am ajuns la concluzia că degeaba ai un proiect editorial foarte bun, dacă nu ai și abilitățile de business să îl menții, să îl vinzi. Și ne am extins și în zona de asistență pe business de media. Vînzări, publicitate, management de resurse etc.
Ați încercat să introduceți practicile modelului de jurnalism anglo-saxon. Se potrivea acest model societății noastre?
Într-o Românie care, tradițional și cultural, era mai aproape de modelul mediteranean, care se bazează foarte mult pe relații puternice între presă și politică și valorizează opinia în detrimentul faptului, ceea ce am încercat noi – și am și reușit, o lungă perioadă de timp – a fost apăsarea pedalei pe fapte. Evident, e un ciclu de reglaj, pentru că, la un moment dat, această insistență asupra faptelor, venită nu doar din partea noastră, a dus la un fel de relatare extrem de seacă, ce a informat publicul, dar l-a și îndepărtat de actul citirii. În siajul acesta a apărut nevoia de reportaj social, de jurnalism narativ. Sîntem pe niște sinusoide de modele, dar și acum, după douăzeci de ani, rămîn la părerea că nu poți să faci jurnalism de opinie dacă nu ai la bază faptele concrete. Opinia are valoare cît timp premisele de la care pornește sînt corecte factual.
Ce se întîmplă cînd ai un produs bun și oameni profesioniști, dar contextul politic este încă unul care pune frîne libertății presei?
Așa am ajuns să facem advocacy. Primul pas a fost contribuția la elaborarea legii liberului acces la informație. Am avut prima discuție pe tema asta în 2000. Pînă atunci nu vorbise nimeni vreodată de acest lucru. Foarte rapid, în 2001, legea a fost adoptată. A fost un succes mare pentru noi și într-un fel ne-a pecetluit soarta. În primul rînd, pentru că am fost pe veci legați de această lege, dar și pentru că ne-a făcut să credem că lucrurile se pot schimba, pot fi influențate. Ne a demonstrat că putem face advocacy și cît de important este să ne implicăm în această direcție.
Vorbind despre advocacy, nu pot să nu vă întreb despre proiectele de lege dăunătoare libertății presei, pe care le-ați „omorît“ în fașă.
Au fost foarte multe, dar nu le-am contorizat pentru că, într-un palmares, importante sînt legile bune pe care le susții, nu cele pe care le-ai omorît. Totuși, dacă e să-mi amintesc de unele dintre ele, pot spune că erau de-a dreptul stupide sau extrem de periculoase. Unul dintre succesele noastre a fost că am reușit să împiedicăm trecerea unei legi a presei. Aici e o problemă delicată, pentru că există încă, în interiorul breslei jurnalistice, convingerea că o asemenea lege ar fi bună. Am vorbit cu cei care susțineau beneficiile unei asemenea legi, ca să le înțelegem punctul de vedere. Am aflat însă că aceștia au nevoie, de fapt, de protecție. Am încercat, așadar, să le arătăm că toate lucrurile pe care le doresc există deja în legislația actuală și că o parte din insecuritatea lor vine din necunoașterea cadrului legal. Al doilea pas a fost să-i facem să înțeleagă că orice lege a presei care, în esență, trebuie să protejeze jurnalistul va trece prin Parlament, care, în esență, nu-și dorește acest lucru. Există riscul ca orice cîștig care s-ar obține pe linia protecției să fie neutralizat pe linia libertății. În afară de aceasta, pot spune cu bucurie că nu avem legi de tip Big Brother, pentru că am împiedicat trecerea unei legi a siguranței cibernetice, utilă la nivel național, dar care ar fi fost extrem de intruzivă la nivelul libertăților individuale. De asemenea, am intervenit pentru anularea proiectului legii despre defăimarea socială sau al acelei legi care ar fi prevăzut difuzarea știrilor cu cotă de 50% pozitive și 50% negative, un proiect care a trecut prin Parlament, dar am reușit să convingem Președinția s-o respingă. Sînt multe asemenea exemple și încercăm, în continuare, să fim vigilenți, pentru că oricînd pot exista asemenea inițiative care marchează un început de abuz.
Ați derulat proiecte pentru susținerea unui jurnalism de calitate, v-ați implicat în apărarea libertății presei, nu pot să nu vă întreb și de programele pe care le derulați în școli și licee.
De aici cred că pornesc multe lucruri. Pe de o parte, jurnalismul e o meserie care pare extrem de „sexy“ cînd ai 16 ani, dar cînd nu știi, de fapt, cu ce se mănîncă, poți s-o înțelegi cu totul greșit. Atît în formă, cît și în fond. Am avut un proiect cu care am mers în licee și am explicat elevilor, prin joc, ce înseamnă să fii jurnalist, dar și cum trebuie să consumi, în mod corect, produsele mass-media. Pentru început, elevii experimentau cît de complicat e să produci o știre. Cît de multă muncă și coordonare trebuie să existe între diferitele meserii pe care le implică jurnalismul. De exemplu, unul dintre ei trebuia să fie reporter, altul cameraman, alții editau. Dacă la începutul exercițiului erau mulți care își doreau să devină jurnaliști, la sfîrșit, mai erau doar vreo doi sau trei. Iar pentru noi asta a fost un succes din mai multe motive, unul dintre ele fiind că îi scăpam de falsele așteptări: nu e deloc vesel să ajungi la o facultate și să constați, în primele trei săptămîni, că nu are nici o legătură cu ce vrei să faci în viață. Din păcate, facultățile de jurnalism sînt populate de copii care ajung acolo cu false așteptări.
Pe de altă parte, am încercat să-i facem să descifreze un produs mass-media. Le-am vorbit despre social media, despre fake news, despre cum poți testa autenticitatea unei știri. „Jucîndu-ne“ de-a jurnaliștii, am încercat, de fapt, să compensăm lipsa de educație civică din programa școlară și lipsa de educație mass media. Dar pentru că noi ajungem în școală două zile și doar semnalăm niște aspecte, ne-am dat seama că, pentru o conștientizare profundă, avem nevoie de un proiect de impact mai mare. Așa ne-a venit ideea unui proiect complex de educație mass-media care se adresează profesorilor de liceu, în principal. Vom analiza programele școlare din liceu și vom identifica acele lecții, în materiile care se predau în prezent la liceu, în care putem interveni cu elemente de educație mass-media. La română, de exemplu, vorbim de Moromeții: ne putem rezerva o jumătate de oră pentru replica „Pe ce te bazezi?“ și îi invităm pe copii să facă acest exercițiu pentru a demonta un stereotip sau a identifica acele argumente factuale de care vorbeam ceva mai devreme. La fel se va întîmpla și cu alte materii, la franceză, engleză, istorie sau științe sociale, unde vom încerca să inserăm elemente de educație mass-media. E un demers care va dura trei ani și care, dacă merge bine, va deveni un pilot. Vom lucra cu 90 de profesori, iar cheia succesului stă în alegerea lor. Într-un proiect similar, dedicat educației pentru diversitate, am spus că noi căutăm „oameni inimoși“. Și, culmea, exact acest gen de oameni s au prezentat. Ținem mult la acest proiect, este unul de anvergură pentru că țintește direct în inima balaurului.
Ce înseamnă, așadar, după 22 de ani, Centrul pentru Jurnalism Independent?
În primul rînd, pasiune și încredere în valorile democrației și în capacitatea unei societăți de a învăța și a alege mersul spre bine al lucrurilor. Proiectele noastre, extrem de diversificate, se axează pe aceste credințe și, din nou, pe oameni inimoși.
Acest text a fost realizat într-un program de parteneriat cu Osservatorio Balcani e Caucaso pentru Centrul European de Presă şi Libertatea Presei (ECPMF), cu sprijinul Comisiei Europene. Responsabilitatea pentru conţinutul acestui text aparţine exclusiv revistei Dilema veche şi nu se poate în nici un fel considera că el ar reflecta punctul de vedere al Uniunii Europene.
a consemnat Stela GIURGEANU
Foto: E. Enea