„Neîncrederea în presă e ca votul în necunoştinţă de cauză“ - interviu cu jurnalistul Nicolas DON
Nicolas Don este jurnalist francez, de origine română, despre care aveam să aflu că este primul jurnalist străin care a intrat în România la Revoluţia din decembrie 1989. Fiind pe atunci jurnalist al RFI, specializat în reportajul de război, consideră România a doua casă. În prezent, pe lîngă emisiunile En français, s’il vous plaît și Bilanț provizoriu pe care le realizează săptămînal la RFI România, este o prezență constantă în platourile televiziunilor de știri, comentînd actualitatea internă și internațională. „Produs“ a trei culturi, plecat din România, şi-a definitivat educaţia în Franţa şi SUA, specializările sale fiind dreptul internaţional şi jurnalismul. Am discutat cu el despre peisajul mass-media din România – cu bune și cu rele, și cu avertizarea, din start, că nu vrea și nu va da niciodată „lecții de deontologie, morală etc.“ nimănui.
Vorbind despre presa din România nu putem să nu vorbim despre multele derapaje înregistrate de-a lungul anilor. Anul trecut, conform raportului anual al Active Watch, peste cele „cunoscute“ s-a adăugat ceva inedit: autodenunțul lui Robert Turcescu, prin care mărturisea că e agent sub acoperire, de unde a derivat o întreagă polemică în presă despre infiltrarea agenților în redacțiile mass-media.
Aceasta este o discuție care se încadrează perfect în tiparul „teoriei conspirației“. Din păcate, teoria conspirației e la ea acasă în România. Și despre mine s-au vehiculat la un moment dat asemenea acuze, fiind primul jurnalist care a intrat în România la Revoluție. Dezolat fiind pentru adepţii acestei teorii, reamintesc că nu posed nici un fel de „steluţă“. Subiectul în sine mi se pare unul deplasat, rușinos şi insultător, la care se tot revine într-o ţară democratică. Realitatea e că România e o ţară democratică ce funcţionează în UE, iar umbra asta a serviciilor care sînt cînd bune, cînd rele, ideea că toate jocurile se fac undeva sus, graţie serviciilor şi numai prin ele, deși nici nu știm bine ce înseamnă aceste servicii, e toxică și, repet, insultătoare pentru orice fel de societate. Vorbind despre mass-media care vehiculează zvonuri nefondate, abia aici vorbim despre un derapaj serios de la libertatea presei. Fie că o fac la comandă, fie că sînt în goană după senzațional, jurnaliștii care propagă zvonuri sînt bineînțeles total nedeontologici. Revenind la celebrul autodenunţ al lui Robert Turcescu… Am asistat la o „capodoperă a genului“ din care, personal, n-am înţeles nimic și nu ştiu, de fapt, dacă cineva a înţeles ceva.
De ce credeți că teoria conspirației se propagă în mass-media din România mai mult ca în alte părți?
Derapaje există peste tot, dar aici nu putem înfiera sau lăuda o meserie. Sînt elemente bune şi rele. Ceea ce mă interesează în peisajul mediatic din România e lipsa dezbaterii. Presa românească nu are cultura dezbaterii pe fondul problemelor. Doi la mînă, lucrurile sînt amestecate constant, ştirile n-au coerenţă. Şi e multă emotivitate. În special în presa scrisă, unde nu găsim articole, ci opinii și trăiri. Citesc de multe ori articole fără să găsesc în ele ştirea la care se referă. Vreau esențialul, pentru că n-am timp să citesc printre rînduri. Totul devine o opinie personală care folosește un limbaj neadecvat şi o lipsă de context. Dacă deschid acum TV-ul, fără să ştiu despre tragedia din Colectiv, aud că s-au împlinit atîtea săptămîni de la declanşarea „iadului“ din Colectiv. Fără să mi se dea informaţiile elementare. La primul impact, cineva care a aterizat din Lună nu înţelege care e treaba cu „iadul“. Ştirile se redactează ca şi cum toată lumea ar fi la curent permanent cu tot ce se întîmplă. Ca să nu mai spun de lipsa de distanțare dintre reporter și eveniment. Iar vorbind despre „evenimente“, de multe ori din ţînţar se face armăsar, dintr-o ştire mică faci o ştire de senzație, de breaking news, concept care nu e înțeles în esență: în marea parte a mass-media din România faptul că afară a început să plouă e un breaking news. Ierarhia informaţiei este altă parte a acestor derapaje constante. Nu se mai face diferenţa între importanţa ştirilor sau se decupează în aşa fel încît pierzi esenţialul, un esenţial diminuat de ştiri amestecate.
Mă leg puțin de această amestecare a știrilor, divagînd oarecum înspre traseismul jurnalistic. Cum vedeți această formă de asumare sau, mai bine zis, neasumare jurnalistică?
Traseism există şi în Occident, dar e întotdeauna conform codurilor deontologice. Nu deranjează să treci de la un ziar la altul, cît timp omul e integru şi constant în opinii. În România cred că e vorba, de fapt, mai mult despre un traseism financiar. Pentru că vorbim, din păcate, despre o meserie aflată în criză. Presa nu are bani şi atunci, în funcţie de sponsori, își schimbă opiniile.
Dumneavoastră colaboraţi cu mai multe televiziuni şi posturi de radio, care la noi sînt poziţionate antagonic. Cum se împacă RFI cu Antena 1, de exemplu?
Este, de fapt, foarte simplu: nici la RFI, nici la Antena 1 și nici nicăieri unde mă duc nu mi s-a spus vreodată ce să spun. Și, ce e mai important, nu mi s-a spus niciodată ce să nu spun. Cred că, dacă semnătura e credibilă, dacă vorbești argumentat, pe domenii pe care le stăpînești, şi eşti constant cu tine însuţi, postul, indiferent de cum este perceput social, nu te decredibilizează.
Conform raportului de anul trecut al RSF, libertatea presei în România e în declin. Este un noroc faptul că dvs. nu aţi avut parte niciodată de îngrădirea libertăţii de exprimare?
Nu consider că e vorba despre noroc. În primul rînd, eu fac meseria aceasta din pasiune și din convingere și nu am dependenţe materiale de acest lucru. Sînt freelancer și mă duc în emisiuni unde consider că am ceva de spus, repet, argumentat și la obiect. Dacă nu, nu mă duc.
De unde pasiunea, de ce ați ales această meserie?
Voi fi franc: grație României comuniste în care m-am născut. Trăind într-o societate în care mi se tot explica ce trebuie să gîndesc şi să spun, și cît de frumoasă e viaţa sub conducerea partidului, deși realitatea era alta, simțeam acea latură schizoidă, o distorsionare a realităţilor pe care le trăiam. Iar meseria de jurnalist înseamnă – sau ar trebui să însemne – tocmai reglajul cît mai fin între realitate și relatare. Dacă mi se spune ceva, prefer să mă duc să văd la fața locului și să relatez de la fața locului, să fotografiez realitatea necosmetizată de trăiri sau influențe ideologice. Căci esenţa meseriei e să lași publicul să-și formeze propria opinie pe baza acelei fotografii. Nu e job-ul meu să-i spun omului ce să gîndească, ci să-i arăt faptele. Dacă vorbim despre fapte, prezinți o radiografie, dacă e să comentezi un eveniment, trebuie să explici contextul. Ca jurnalist, trebuie să prezinţi un context politic echidistant, indiferent de votul pe care tu, ca persoană, îl bagi în urne.
Cum percepeți schimbările din peisajul presei românești?
Țara asta este o ţară în care lucrurile se structurează greu. Dacă începutul presei libere din România, făcută pe genunchi, pentru că nu avea cum să fie făcută altfel, e boala congenitală a presei de acum, nu sînt eu în măsură să vă spun. Multe lucruri s-au făcut pe genunchi. Sînt și rămîn un observator critic, potrivit meseriei. Fie că mergeam la mineriade sau la alegeri, unde vedeam lucrurile din afară şi luam pulsul oamenilor de aici, fie că moderam la TVR o emisiune despre valorile democrației. Dar, încercînd la București să fac televiziune ca la Paris, m-am lovit de niște obiceiuri locale extrem de bine încetățenite, care m au făcut să înţeleg că nu e momentul să aplici aici metodele de funcționare ale presei franceze.
Legat de schimbări, cum vedeți absența știrilor externe din jurnalele de știri?
Este o mare hibă a mass-media din România pe care nu mi-o explic. Sub comunişti, singurele supape erau ştirile din politica externă. Cînd s-au deschis graniţele, atît fizice, cît şi informatice, apetenţa pentru ştirile externe pare că a dispărut. După cum nu există mulți specialişti care să vorbească despre contextul internaţional. Despre ce se întîmplă în Siria, care sînt legăturile cu celelalte state, care sînt urmările logice… puțini știu să le explice. Cînd se întîmplă ceva, mereu ne ia prin surprindere, iar asta din cauză că nu ni se explică, constant, contextul internaţional. O ştire este o reacţie în lanţ, sau ar trebui să fie. Jurnaliştii de modă veche dispuneau de timp. Se documentau. Acum, toţi jurnaliştii de peste tot trebuie să scoată ştiri pe bandă rulantă, iar asta nu-ţi mai acordă timp pentru verificarea surselor și pentru aprofundarea contextului.
Anul trecut, mulţi moguli de presă au fost condamnaţi penal.
Aici vorbim despre infracţiuni economice, nu despre libertatea presei.
Infracţiuni economice care au legătură şi cu libertatea presei. Cînd Dan Voiculescu a fost arestat, întregul trust a făcut un zid de apărare în jurul lui, punînd presiune pe justiţie…
Într-adevăr, poți acționa doar dacă ai dovezi clare că este un complot. Sînt manifestări pe care nu le vezi în altă parte. Cei din trust sînt convinşi că s-a făcut o nedreptate. Asta însă trebuie demonstrat, dincolo de vorbe. Pe cealaltă parte a eșichierului politic, lui Dan Turturică, de la România liberă, i s-a reproşat că nu a susţinut cauza patronului său, Dan Adamescu, care are și el o mare problemă economică cu DNA. Faptul că îți susții sau nu patronul pînă în pînzele albe e o opțiune personală. Deontologic vorbind, într-o lume ideală în care nu trăim nicăieri, redacțiile trebuie să și facă treaba indiferent de interesele patronului care le plătește. Le Monde, o referinţă în domeniu, are de cîţiva ani nişte acţionari privaţi, identificaţi ca fiind de stînga. Ori de cîte ori acești acționari intervin în dezbaterea publică, li se redau punctele de vedere, menţionîndu-se însă explicit că ei sînt patronii jurnalului. Ceea ce mi se pare îndeajuns de onest.
În Franța, calomnia și insulta sînt incriminate penal?
Aici lucrurile sînt mai complicate. Într adevăr, există în legea presei din Franţa, o lege care datează din 1881, această incriminare, dar nu a fost niciodată aplicată. Dacă îmi permiteţi o butadă, nu e o problemă de libertate de limbaj sau opinie, ci de un abuz al acestei libertăţi de expresie.
Dar există instrumentul juridic. Aplicat sau nu pînă acum, este oricînd aplicabil. Iar în România există multe dezbateri pe acest subiect. De ce credeți că noi ne temem de această incriminare penală?
Dezbaterea pornește de la încrederea în sistemul juridic. Totul se poate dovedi. Insulta şi calomnia sînt la aprecierea judecătorilor. Căci trebuie să existe nişte limite clare la abuzuri. Dar să nu uităm, iar în România se uită tot timpul, că totul ține de judecător. Cînd va exista încredere în sistemul judiciar, probabil frica de incriminare și de posibilitatea abuzurilor judiciare va dispărea.
Dacă vorbim despre încrederea în justiție, care sînt pericolele la care este expusă o societate care nu are încredere în presă?
Sînt pericolele votului negîndit. Neîncrederea în presă echivalează cu votul în necunoștință de cauză. Precizez: pentru o democrație funcțională e întotdeauna mai bine să voteze cetățeanul și nu consumatorul. Fie el și de știri.
a consemnat Stela GIURGEANU
Acest text a fost realizat într-un program de parteneriat cu Osservatorio Balcani e Caucaso pentru Centrul European de Presă şi Libertatea Presei (ECPMF), cu sprijinul Comisiei Europene. Responsabilitatea pentru conţinutul acestui text aparţine exclusiv revistei Dilema veche şi nu se poate în nici un fel considera că el ar reflecta punctul de vedere al Uniunii Europene.
