Barba și peremptoriul
De curînd, trecînd prin zona Romană-Amzei, am văzut, cum poate ați văzut și dumneavoastră, o barbă mare, publicitară și spilcuită, lățită pe un mash gigantic care promova – sau promovează încă? – nu mai știu exact ce brand. Atît de mare, publicitară, spilcuită și lățită, încît își anihila posesorul, atacînd în trecere și concepte ca masculinitatea. E deci cazul de puțină barbologie.
Trebuie să vă spun că o barbă ca aia n-am văzut niciodată în realitate, decît acum vreun an sau doi, la un Festival al Bărboșilor, care s-a dovedit a fi un soi de stalkereală reciprocă între o duzină de personaje cu păr pe față, la o terasă de prin Amzei. Imensă la proporțiile mash-ului publicitar, barba de felul ăsta e mare și în economia unei fețe reale. Pe deasupra, pufoasă, lucind de curățenie și fasonată într-o formă care aduce – mai mult sau mai puțin, după caz – cu o flacără cu capul în jos, eventual terminată cu un spic legat în fundiță. Plus niște flori, reale sau existente doar în capul meu, în stadiul de rețea de micro-coșmaruri parfumate, în culori pastel.
Probabil, și pe dumneavoastră vă bîntuie peremptoriul acestei bărbi generice și știți că, una peste alta, în realitate există doar în poze publicitare sau la oameni care fac din propriul păr o operă de artă. Barba asta e tot ce poate fi mai opus unei bărbi-pe-bune, un lucru care ți-a crescut pe față mai în legea lui și e păstrat și întreținut cu mijloace normale de igienă și fasonare estetică, și nu mai mult. La acest punct, dumneavoastră, toți bărboșii care citiți acest articol – și fiindcă e vorba de Dilema veche, sînteți probabil destui încît să abordăm problema –, începeți să vă simțiți vag cu musca pe căciulă. Sau, mai bine zis, cu părul pe față. Știu asta fiindcă după ce m-am întîlnit cu barba aia de pe zid am ajuns într-un loc în care era o altă barbă, a lui Raymond Bobar, art director la Decît o revistă și în alte locuri. La o cafea, i-am expus epifania mea anterioară și cred că lipsa mea de tact și avantajul lui de păr l-au expus unei fîstîceli. Sper că nu se supără că povestesc toate astea fără să-i fi cerut voie, dar am ținut să subliniez apăsat că el, unul, are o barbă normală, neperemptorie și neepifanică, la care omul a reflectat: „Dom’le, cînd m-am întors din Anglia, m-am întrebat ce naiba s-a întîmplat. Toți aveau barbă pe stradă.“
Barba se întoarce, prin urmare, inclusiv la noi, în România. Festivalul ăla la care am fost era ridicol, dar generația spontanee pe care a remarcat-o Bobar după un sejur mai lung în Anglia și mash-ul ăla cît un zid sînt chestii serioase. De fapt, e un trend parțial subsumat lumbersexual-ului, genul ăla de bărbat care lasă baltă cremurile și farafastîcurile predecesorului său metrosexual, pentru a se deghiza într-un soi de lumberjack (tăietor de lemne) urban, cu cizme, cămașă cadrilată, jeanși bățoși și, ei bine, barbă. Despre lumbersexuali s-a spus că reprezintă o reafirmare a masculinității, după momentul anterior, metro, dar chestia asta nu a ieșit tocmai cum trebuie; ca dovadă, o referință doctă pe care am găsit-o într-un articol din Cosmopolitan, ediția globală, prin 2014. „Oare te întîlnești cu un lumbersexual? E timpul să afli!“, reflecta acolo o doamnă pe nume Lane Moore, într-un scurt articol. După care enumera o serie de indicii gen „bărbat capabil să-ți construiască singur un bufet de bucătărie în loc să te ajute să-l aduci de la IKEA, care pe deasupra își crește propriul busuioc“. Dar, dacă cititoarea generică de Cosmo n-a avut nimic clar în cap cînd a dat de creatura asta, cum pare Lane Moore să sugereze, e clar că masculinitatea n‑a fost afirmată chiar atît de plenar.
E ceva care scîrțîie în ducerea la consecințe extreme, cantitative și calitative, a bărbii. Mai mare, mai bine tăiată și mai evidentă, ea devine mai puțin decît o barbă mai mică, mai prost tăiată și mai puțin peremptorie. Trec peste faptul că nu poți fi lumbersexual cu toată lumea comportîndu-te cu totul metrosexual cu propria-ți barbă, fiindcă mai important e faptul că genul ăsta de golire de sensuri se întîmplă în industrii ca a publicității, care preiau trend-uri și imagini din underground pentru a le transforma în pseudo-fetișuri de mainstream. Sau pe meleaguri ca ale noastre, unde lucrurile se întîmplă mereu două sute de ani mai tîrziu, ca-n bancul cu Ceaușescu și sfîrșitul lumii. În locuri și timpuri de felul ăsta, orice poveste socio-antropo-etc. precum recrudescența bărbii e inevitabil postmodernă. Chiar cînd se vrea un moment de afirmare, ajunge inevitabil să-și nege premisele. Fiindcă, la noi, ele, premisele, sînt mereu ceva volatil și multiplu.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
