Copiii din Giulești Sîrbi

Giulești Sîrbi este un cartier măr­ginaș al Bucureștiului, a­proa­pe un sat care prelungește, de fapt, Șoseaua Giulești pînă departe, în cîmp. Case fără etaj, unele care stau să cadă, altele neterminate, ulițe de mahala, o șosea lungă ca un maț, cu un trafic inexistent, fiindcă nu iese la nici un drum național. Giulești Sîrbi este București și, totuși, nu e. Probabil că n-aș fi ajuns niciodată aici dacă nu aș fi făcut parte dintr-un proiect care se numește Live from Giulești. Proiectul s-a adresat copiilor din cartier, de ambele etnii, pentru că sînt două. Învață împreună la aceeași școală, în fiecare clasă sînt cam jumi-juma. O școală pătrățoasă, cu aspect de pușcărie, ca toate școlile socialiste, de alt­fel, unde nu ajung artiști sau scriitori ca să se întîlnească cu elevii, pentru că lumea asta „de la margine“ nu interesează pe nimeni. Aici, Ciubi (Pisica Pătrată) a desenat în cadrul proiectului, pe un perete întreg din curtea școlii, un omuleț care citește. Iar copiii, cînd s-au întors la școală în septembrie, au descoperit peretele, au zburdat în jurul lui și au zis „Oau!“. Era un cadou neașteptat.

În curtea din spate a Muzeului Etniei Romilor, luna răsare mare și galbenă. O lună cum doar la țară, pe cîmp, poți vedea. Vreo 40 de copii se aleargă prin ­curte, în așteptarea piesei de teatru. Fetele se înghesuie într-un cort mare unde se ascultă muzică – Nicole Cherry, preferata lor. Știu versurile pe de rost – lălăie în cor și dansează. Se dau în spectacol. De fapt, acesta este și rostul acestei seri, cel de performance. Se lansează proiectul Live form Giulești – o instalație și o bandă desenată. Copiii din Giulești Sîrbi îi au ca invitați pe copiii din Ferentari. La Muzeul Culturii Romilor funcționează un centru cultural, similar cu cel de acolo. Ateliere pentru ei, o bibliotecă, un loc unde să‑și facă asistați temele, după școală. Aceste idei prind contur în mai multe cartiere mărginașe. Toto (din documentarul Toto și surorile lui) e acum o mică vedetă. Cîntă, dansează, își ia în serios micile roluri din momentele de teatru. Copiii care nu sînt pe scenă participă, preiau din zbor replicile, în sfîrșit se întîmplă ceva special și în cartierul lor. Mulți dintre ei n-au fost niciodată mai departe de Ferentari sau de Rahova, unde au rude. Și nici n-au fost vreodată la mare. „Ba am fost, dar eram foarte mică și nu-mi aduc aminte nimic“, spune cu părere de rău o fetiță de vreo 13 ani.

I-am cunoscut pe copiii din Giulești Sîrbi în primele zile ale lui august, cînd ne-am jucat împreună. Ei au parcurs un traseu, un soi de labirint, construit tot în ideea de performance. La final, le-am luat interviuri, ca să le cunoaștem poveștile. Fetele vor să se facă cîntărețe, stiliste sau coafeze. De ce coafeză? „Pentru că știu să fac părul la alte fete.“ O fată care tocmai s-a întors din Anglia, unde a stat vreo patru ani, vrea să se facă doctoriță. De ce? „Pentru că la școala englezească de acolo am învățat cum să dăm primul ajutor și mi-a plăcut.“ Părinții ei au rămas în continuare în străinătate, tatăl e prin Spania, mama în Germania, ea a fost pasată unei mătușe din Giulești Sîrbi. Crește împreună cu verișoarele ei și n-ar mai vrea să plece, „mă distrez mai bine aici“. Băieții vor să devină fotbaliști. Un puști de vreo 10 ani e foarte hotărît să ajungă la un club mare și să cîștige mulți bani ca să‑și ajute familia. Antrenorul îl încurajează pentru că „a văzut că sînt serios și nu lipsesc de la nici un antrenament“. Și ce vei face dacă n-o să ajungi fotbalist celebru? „Păi, mă fac avocat.“ Mamele multora dintre ei sînt casnice sau lucrează „pe la scări de bloc“ sau „la facultate, la Agronomie“ (femei de serviciu). Tații sînt aproape inexistenți. Ce face tatăl tău? „Păi, lucrează.“ Ce lucrează? „Păi, pe la fier vechi, ce știu eu…“, spune o fată un pic rușinată de sinceritatea ei. Poate că n-ar fi trebuit să spună asta? Viața lor se rînduiește în jurul mamelor („Modelul meu în viață este mama mea, pentru că e bună, îi ajută pe toți, le dă de mîncare…“), a fraților și surorilor (mulți), a verișorilor (și mai mulți), a bunicilor. O fetiță mi-a povestit vreo jumătate de oră cum a murit „mamaia mea care a fost cea mai bună mamaie“, cum au plecat toți de acasă în pijamale și papuci ca să ajungă la ea, cum era să leșine cînd a văzut-o moartă. A fost cel mai trist moment din viața ei. O altă fată a mărturisit că cel mai fericit moment a fost cînd „s-a născut sora mea mai mică (a șaptea din familie) și am luat-o în brațe“. De atunci, o crește ea. O fată blondă cu ochi albaștri îmi spune că sînt șapte frați și că locuiesc într-o garsonieră, cu tot cu părinți (au fost 11, însă doi sînt plecați la facultate, o soră în Anglia, la o școală de animație). Și cum vă descurcați? „Păi, avem tot ce ne trebuie, avem telefoane mobile…“, spune ea și-mi arată smart-ul cu mîndrie. Totuși, cum locuiți toți nouă într-un spațiu atît de mic? „Păi, uite, anul ăsta o soră de-a mea are Bac-ul și noi ieșim toți afară, să ne jucăm și s-o lăsăm să învețe. Acum, că e vară și cald, stăm mai mult pe afară.“ Toți cei șapte frați sînt excepționali la școală și vor să facă facultate, și cu această atitudine vor reuși. Sînt anumite lucruri care depășesc putința de înțelegere a noastră, a oamenilor „normali“ care am avut de toate. „Fără școală, nu faci nimica în viață… Nu te angajează nimenea, ajungi ca mama pe care n‑o angajează decît ca femeie de serviciu, cu șapte clase… sau mai rău, ajungi la fier vechi!“, spune cu convingere o fetiță brunetă. Apoi povestește despre doi copii gemeni de la ea din clasă care au abandonat școala pentru că aveau păduchi. „Nu e vina lor că n-aveau condiții acasă… Învățau bine și toată lumea îi ura că aveau păduchi și toți copiii rîdeau de ei. N-au mai venit la școală!“ Ce-ai face dacă ai fi primarul Bucureștiul? „Le-aș da case celor care stau pe stradă… și aș face curat, că la noi e plin de gunoaie!“

Am avut și un bazar de unde copiii puteau pleca cu orice obiect – hai­ne, gablonțuri, farduri. Primele au dispărut cărțile pentru copii aduse de mine. Le adusesem doar așa, ca să fie acolo, cine știe…