Cum a îngropat Papa Visul American

Sîntem la începutul secolului al XXI-lea, într-un an neprecizat. La Vatican e încoronat, cu tot vetustul fast papal, un oarecare Lenny Belardo, tînăr cardinal american crescut într-un orfelinat condus de maici. Lenny e fumător și știe bine ce-i cu Daft Punk sau cu Salinger, dar își ia numele cu rezonanțe conservatoare Pius al XIII-lea. Cam ăsta-i punctul de plecare al unui serial revoluționar de pe HBO, pe nume Tînărul Papă. Dar în ce constă revoluția și ce semnificație mai largă are ea? Să urmărim cu atenție genericul serialului creat de Paolo Sorrentino, care îl înfățișează pe Jude Law din profil, îndreptîndu-se în pas legănat către rolul care va fi probabil al vieții lui, pe un ­loop din „All Along the Watchtower“ (Hendrix-Dylan): la un moment dat este dărîmată o imagine a lui Ioan Paul al II-lea, Papă sinonim cu reforma Bisericii Catolice și implicarea acesteia în lumea contemporană. E un indiciu relevant. Cer voie cititorilor să livrez în avans ceea ce e mai degrabă o explicație decît un spoiler: la început, atunci cînd am spus „vetust fast“, nu m-am referit la papalitate în general, ci la tiară și sedia gestatoria, un soi de tron-lectică folosit de papi la ocazii festive. Sînt atribute la care au renunțat Ioan Paul I și Ioan Paul al II-lea, ca însemne ale puterii temporale pe care urmașii Sf. Petru n-o mai vor. Și ei, și Benedict al XVI-lea, și Francisc au purtat, în locul tiarei, coroana triplă a papilor, o simplă mitră episcopală, iar locul tronului cărat pe umeri a fost luat de papamobilul fără semnificație simbolică. Și totuși, Pius al XIII-lea își comandă o tiară din SUA și folosește ciudatul și anevoiosul vehicul. E clar, la Vatican, în filmul lui Sorrentino, e restaurație. Dar de ce fel? Simplă revenire la canoane, idei și ceremonialuri anacronice? Credincioșii, dar și staff-ul papal, în fruntea căruia strălucește Silvio Orlando, în rolul cardinalului Voiello, sînt nedumeriți, iar apoi dezamăgiți.

Ca să nu vă stric plăcerea vizionării, am să mă opresc aici. V-am spus suficient ca să ne dăm seama că ne aflăm în fața unei povești ciudate, care se petrece într-un prezent paralel. Pius al ­XIII-lea e ce-ar fi fost demisionarul Benedict al XVI-lea dacă ar fi fost mult mai tînăr, charismatic și… încă ceva. Cu alte cuvinte, Tînărul Papă e un serial care ar putea fi clasificat ca alternate history, care se petrece într-un prezent sau trecut recent fictiv. O abordare destul de ciudată pentru un post ca HBO, oricît succes ar fi avut cu Game of Thrones, care are totuși toate ingredientele unui hit de cablu, de la sex la violență. În Tînărul Papă se discută teologie și lucruri grave ca avortul sau homosexualitatea, în replici care au făcut deliciul meu și care-l vor face, probabil, și pe al dumneavoastră, dar care ies din rutina dialogurilor-de-serial-care-interesează-pe-toată-lumea. Sorrentino și al său director de imagine Luca Bigazzi fac genul de treabă excentric-somptuoasă, inconfundabilă, cu care ne-au marcat în La Grande Bellezza, un alt ingredient destul de negăsit pe rețelele de cablu. Nu o spun eu, ci critica europeană de film, fiindcă serialul nu a avut încă premiera în SUA: se pare că ne aflăm în fața unui serial-cult, care revoluționează televiziunea. Serialul capătă acum toată artisticitatea și subtilitatea unui film de lungmetraj european. La care se adaugă magnetismul unui superstar de la Hollywood, Jude Law.

Sorrentino a avut cel puțin un motiv pentru a accepta să facă serialul. După mai multe surse, The ­Young Pope a costat 45 de milioane de dolari, adică 4,5 milioane pe episod, ceea ce l-a făcut pe un cronicar britanic să exclame ceva de genul: „La noi, numai din bugetul de costume de la The Young Pope ai putea face un serial polițist.“ Suma se reduce la aproximativ tot atît, pe minut, cît a avut Sorrentino pentru La Grande Bellezza, film de două ore și 22 de minute, care a costat 9,2 milioane de euro. Totuși, serialul nu a fost aproape deloc promovat nici în România, nici în alte teritorii unde se distribuie HBO. Și atunci, de unde atîția bani? Răspunsul e la rubrica producători, unde HBO apare alături de Sky Atlantic și Canal+. Adică două rețele europene puternice. Variety menționează rating-urile foarte bune realizate pe Sky, în Italia, țara catolică din jurul Vaticanului. The Young Pope stă în picioare, ca business, datorită potențialului pe care îl are în țări catolice din Europa.

Cumva, în mod curios, HBO reușește să capitalizeze un gen de globalizare pe care marele său rival, Netflix, o anunța în primăvară, la Paris. Dintre producțiile furnizorului de video online, Marseille cu Depardieu nu a convins, deoarece creează pe undeva senzația de serial american pe care se chinuiesc să-l facă niște europeni. The Crown, despre Elisabeta a II-a, e o altă superproducție, bine primită și mai mult decît agreabilă, dar care are toate atributele unui serial clasic britanic, cu valori de producție amplificate. Dacă adăugăm la toate cele de mai sus prezențe mai vechi, ca a lui Jeremy Irons în The Borgias sau Steve Buscemi în The Boardwalk Empire, plus transfugi hollywoodieni ca Spacey și David Fincher, care au reușit să vîndă la Netflix un concept care n-ar fi fost cumpărat de nici o rețea TV americană, adică ­House of Cards, ne e clar: Hollywood-ul fuge de Hollywood către seriale. Iar anul acesta, și acestea au început să fugă de know-how-ul și maniera americană, deci încă un pas mai departe de Hollywood, cu toată prezența unor superstaruri ca Jude Law sau Diane Keaton în The Young Pope. Pînă la urmă, în ce film american a vorbit Law latinește și cînd a mai fost Keaton călugăriță?

Cu alte cuvinte, globalizarea entertainment-ului înseamnă nu numai infuzii de pe alte meridiane culturale, ci și dezamericanizarea acestuia. Or, supremația culturală americană s-a întemeiat, mai presus de Coca-Cola și flower-power, pe Hollywood. The Young Pope te lasă cu o dilemă: e Pius al XIII-lea retrograd, progresist, sfînt, demon, antipapă, Papă ideal…? Cu siguranță, el e un lucru: profetul care anunță sfîrșitul Visului American.