Pînă la adînci bătrîneţi?

Am în minte un portret al bunicilor mei, din tinerețe, pe care îl țineau înrămat pe un perete, deasupra recamierului din dormitor. Erau deja căsătoriți, însă nu aveau mai mult de 35 de ani. Se uitau amîndoi în aceeași direcție, cu priviri luminoase și pline de încredere, spre un viitor comun – ea, o femeie robustă, nu neapărat frumoasă, dar plăcută, el – un militar chipeș, cu chipiul lăsat pe o parte și o atitudine relaxată. Pentru că erau tineri, arătau bine amîndoi, tinerețea îți dă acea vigoare și o bucurie interioară ce se revarsă pe chip, pe care le pierzi odată cu vîrsta. Trăiau vremuri „noi“ și nu neapărat bune – strămutați dintr-un sat din Oltenia într-un oraș mare și necunoscut din Ardeal, locuiau într-un apartament minuscul, de două camere, unde creșteau trei copii. Deși pînă înainte de a muri, bunica își numea satul în care se născuse „acasă“, s-au adaptat perfect la Cluj, iar la finalul vieții erau ardeleni în toate puterea cuvîntului. Și tot pe la finalul vieții, pentru mine, copil fiind, și pentru ceilalți nepoți, alcătuiau deja o singură entitate. În general, bunicii nu mai reprezintă un cuplu format din doi bătrîni, un bărbat și o femeie, ci sînt o „insituție“. Doi oameni care trăiesc atît de mult împreună devin, pentru ceilalți, inseparabili. Nu poți vorbi despre unul fără să-l pomenești și pe celălalt, nu poți să-l îngropi pe unul fără să te gîndești inevitabil și la moartea celuilalt. Amintindu-mi de acel portret în care erau foarte tineri, îmi dau seama că încă de atunci aveau, de fapt, un aer comun, începeau să devină unul și același, chiar dacă nu erau încă bunicii nimănui. Sînt convinsă că ei nu erau conștienți de toate aceste schimbări care se produc treptat, în 40-50 de ani de conviețuire și rutină (însă primele semnele apar încă din primii ani), de topirea eului în celălalt „eu“, aceste lucruri nu se văd, de fapt, decît din afară. Însă mi se pare fantastic ca, privind un portret de acum 60 de ani, să-ți descoperi acolo aceiași bunici, chiar dacă ar trebui să vezi doar un cuplu tînăr, oarecum anonim, pentru că cei doi nu seamănă fizic cu cei pe care îi știi. Și… au îmbătrînit frumos împreună? O expresie pe care am tot auzit-o și care nu-și are rostul. Nu poți să îmbătrînești frumos, îmbătrînești și atît, îmbătrînirea în sine e un proces al degradării, nu-i nimic „frumos“ aici. Și nici nu poți îmbătrîni împreună cu cineva, ci doar de unul singur, este o chestiune personală. De cele mai multe ori, se întîmplă să închizi ochii la 30 de ani și cînd îi redeschizi să te trezești bătrîn. Cînd a trecut tot acest timp? Și să vezi alături de tine un alt bătrîn, de fapt un soi de dublu al tău, iar această oglindă pe care o ai în permanență în față să facă bătrînețea și mai greu de suportat. Însă în cele din urmă o accepți, n-ai ce să faci. Ți-o asumi. Iar cînd te sună o cunoștință și te întreabă: „Ce mai faceți?“, de fiecare dată la plural, răspunzi cu seninătate: „Uite, ca bătrînii…“ Așadar, îl accepți și pe celălalt, este o „boală“ de care suferiți împreună, așa cum de-a lungul timpul ați suferit tot împreună din cu totul alte motive, din cauza lipsurilor, a necazurilor, a micilor drame de familie, în fond, nimeni nu-i ferit de așa ceva. Revenind la bunicii mei și la privirile lor luminoase din portret: oare au trăit ei fericiți pînă la adînci bătrîneți? Greu de spus. Am cunoscut, la un moment dat, un cuplu de oameni în vîrstă, fără copii, care se ura de-a dreptul. O ură organică care cînd izbucnea în certuri interminabile, din te miri ce, în general din nimicuri, cînd devenea surdă, tăcută și cu atît mai mult mai apăsătoare. Se urau, dar nici nu se puteau separa. O prietenă îmi povestea despre alți doi bătrîni – vecini de bloc, care, și pe fondul senilității ce începuse să se instaleze la amîndoi, nu se mai înțelegeau deloc. În fiecare dimineață, ea ieșea pe balcon și începea să plîngă și să urle: „Vreau să plec! Nu mai pot… luați-mă de aici!“ Cum să intervii în astfel de cazuri? Să-i desparți? Cît de cumplit trebuie să fie, ca după o viață întreagă trăită împreună, să te trezești captiv într-o relație defunctă? Și… unde să pleci? Cum să te salvezi? Dacă la 30, 40, chiar și la 60 de ani, atunci cînd nu mai suporți, poți să-ți faci un bagaj și gata!, ai plecat, cu speranța că poți da totul uitării și poți începe „o nouă viață“, ce mai poți face la 80 de ani, cînd o viață nouă nu mai există?

E oarecum inevitabil ca după mulți ani petrecuți într-un cuplu, să te simți îmbîcsit de celălalt, oricît de mult ai ține la el sau oricît de mult te-ai simți atașat de ideea de cuplu în sine. Depersonalizarea, acest dulce abandon al eului care devine „noi“ are și un revers al medaliei. Bunicii mei au „supraviețuit“ cu bine relației lor, pînă la final, poate că și ritmul prietenos al vieții de la Cluj i-a ajutat în acest sens. Micile lor ritualuri zilnice din cartierul Gheorgheni – drumurile lui pînă la piață, doar ca să mai iasă din casă, dar și ca să bea una mică cu „veteranii“, la complex, ziua în care vine pensia, mesele mereu la ore fixe, cu el, care avea de ani întregi aceeași sarcină, cea de a curăța cartofii, iar coaja era atît de subțire, ca o foiță de țigară, ca să nu se piardă nimic, cu ea care gătea în ultima vreme doar pentru ei doi, într-o oliță micuţă, ca de păpuși, vecinele care veneau în vizită și cu care ea sporovăia în bucătărie, Telejurnalul și ceasul cu cuc care trebuia întors, în fiecare seară, toate aceste mărunțișuri ale vieții alcătuiau un liant al relației lor de oameni bătrîni, sau mai degrabă asigurau existența unei entități bicefale. Două capete care în realitate se bombăneau, se cicăleau și se certau mai tot timpul unul cu celălalt, atunci cînd nu reușeau să se tolereze reciproc. Ea ni se plîngea uneori că nu se mai înțeleg: „Atîta face tata-mare ăsta pe mine, nu știți voi!“ Însă cine o băga în seamă? Pentru noi, cei mai tineri, un astfel de cuplu octogenar reprezenta deja o „instituție“. Se știau unul pe altul pe de rost; cu toate acestea, mai exista o ultimă competiție între ei, o ultimă întrebare care nu avea încă un răspuns: oare care dintre noi moare primul? A murit el, ea i-a supraviețuit încă șapte ani.