Tovarăşa directoare (de ieri şi de azi)
La începutul lunii ianuarie s-a iscat un mic scandal legat de foștii directori de școli, inclusiv directorii adjuncți care ar putea fi repuși în funcții, chiar dacă nu s-au prezentat sau au picat concursul organizat de fostul Minister al Educației. O decizie politică, desigur. Ulterior, PNL a inițiat un proiect de lege care să completeze Legea Educației Naționale și să nu mai permită astfel de lucruri, adică „funcţiile de director şi director adjunct din învăţămînt nu trebuie să mai stea în pixul ministrului Educaţiei sau la cheremul vreunui inspector şcolar“.
Pe fondul acestor discuții, mi-am dat seama de următorul fapt: mereu am avut senzația că funcția de director de școală este una mai mult sau mai puțin „politică“, ce nu ține neapărat de competențe. Pe vremea cînd eram elevă, „tovarășa directoare“ reprezenta, de fapt, o tipologie care în anumite școli (probabil mai multe decît îmi închipui) mai există și astăzi. Am învățat la o școală destul de mică, „de cartier“, și în toți cei opt ani pe care mi i-am petrecut acolo am avut o singură tovarășă, ulterior doamnă directoare. De aceea, îmi închipuiam, copil fiind, că funcția de director era una eternă, nu „scapi“ de ea pînă nu ajungi la vîrsta pensionării. Tovarășa respectivă era o doamnă relativ tînără și voluptuoasă, cu o voce delicată și muzicală, care nu se potrivea deloc cu gabaritul ei. Iarna se îmbrăca într-o haină de blană „de nurcă“ (șușoteau mămicile – noi, copiii, nu prea știam ce e aia o nurcă) și mereu lăsa în urma ei o dîră puternică de parfum „franțuzesc“ (tot mămicile!). Era prezentă prin absență, fiindcă nu prea o vedeam prin școală, însă ceilalți tovarăși profesori mereu făceau referire la ea, „O să fii chemat la tovarășa directoare!“ reprezenta amenințarea supremă. Fericiți erau cei care o aveau „la clasă“, pentru că deși era la rîndul ei profesoară, nu prea venea la ore sau cînd venea îi punea pe copii să facă rezumatul lecției din manual. Treburile importante ale tovarășei directoare se desfășurau într-un loc numit „cabinet“ sau la secretariat. Acolo ajungeau doar părinții, în cazuri extreme – copiii au făcut o boacănă majoră și s-a pus problema scăderii notei la purtare, corigențe „nemeritate“ etc. Aceleași mămici (tăticii erau mai puțin implicați în viața noastră școlară) așteptau pe la uși, cu buchete imense de flori și încărcate de pachete. Însă în ultimii ani ai regimului comunist, școala era de fapt condusă de către secretara de partid – o tanti cu un corp impecabil (băieții de a opta întorceau capul după fundul ei bombat), dar cu o față șifonată (era trecută totuși de 40 de ani), cu părul roșu și buze subțiri, cu o voce ca un țignal de fabrică. Ea dicta tot ce se petrecea în școala noastră, iar tovarășa directoare o urma peste tot ca o umbră mătăhăloasă și docilă. După 1990, secretara de partid a dispărut pur și simplu, iar pe tovarășa directoare n-au schimbat-o imediat. Cînd a ajuns la noi zvonul că pe profa de geogra, spaima școlii, „vor să o facă“ (cine „voia s-o facă“ este pentru mine și acum un mister) directoare adjunctă, „am ieșit în stradă“ (adică în curtea școlii) și am făcut grevă, așa cum văzuserăm la televizor că se procedează în astfel de cazuri, ca să o dăm jos. Însă greva a fost înăbușită din fașă, iar capilor ei li s-a scăzut într-adevăr nota la purtare. Iar pe profa de geogra tot „au pus-o“ directoare adjunctă, deși era în pragul pensionării, însă se pare că aștepta de mult această funcție. Ea era, de fapt, imaginea emblematică a tovarășei directoare comuniste – mică și a dracului, urla tot timpul ca să te bage în sperieți, adeptă a unei educații cazone și a muncii care stă la temelia patriei. Expresia ei favorită era „Dacă-ți dau o palmă, nici cinci Salvări nu-ți ajung la poarta școlii!“. Din fericire, la vreo 15 ani după ce am terminat gimnaziul, în școala noastră a ajuns directoare una dintre profesoarele mele favorite, care nu avea nici o legătură cu portretele de mai sus. Dar se mai întîmplă și minuni.
La liceu, am prins un pic un tovarăș director celebru și etern, care se numea Spulber. Ce nume poate fi mai potrivit pentru un director? Nu știu ce sau pe cine sulbera, însă nu prea l-am văzut la față, poate doar la deschiderea anului școlar. De aici, senzația că directorii sînt prea ocupați cu treburile lor „directoriale“ ca să mai dea cu ochii și de noi, elevii școlii pe care o conduc. Ulterior, și în acest liceu, lucrurile s-au îmbunătățit substanțial. Era vorba, totuși, de un liceu bucureștean de prestigiu. Ce ne facem însă cu școliile, miile de școli obscure, din cartierele mărginașe, din orășele uitate, de la țară? Cine știe cîți tovarăși și cîte tovarășe directoare or fi rămas pe acolo, de la începutul veacului?
În ultimii ani fac des vizite în școli, la invitația profesoarelor de limba română. „Acțiunea“ se numește întîlnire cu un scriitor și are loc, de regulă, în timpul unei ore de română. Astfel am ajuns în școli cochete, cu „copii buni“ (e o expresie pe care am tot auzit-o, deși din punctul meu de vedere toți copiii sînt „buni“), unii olimpici, cu profesori dedicați, dar am nimerit și în școli mai prăpădite. Vrînd-nevrînd, înainte de întîlnirea cu copiii, treceam și prin „cabinetul“ directorilor ca să ne cunoască. Unii se vedea de la o poștă că n-aveau nici un chef de noi. Aproape că le citeam gîndurile: „Ce-or fi căutînd și scriitorii ăștia în școala noastră? Nu pot să-și vadă de scrisul lor acasă? Scriitori ne trebe nouă acum, cînd școala are atîtea probleme?!“ De-abia așteptau să ne salute și să ne strîngă cordial mîinile ca să se întoarcă la vrafurile de hîrtii de pe birou și să se prefacă extrem de ocupați, că dă bine la imagine. O tovarășă directoare ajunctă de la Ploiești a fost cît pe aci să ne dea afară din școală, deși profesoara de română „îi comunicase“ ce căutam noi acolo. Semăna extrem de bine cu fosta mea profă de geografie. Ne-a luat de pe hol, de parcă am fi fost martorii lui Iehova: „Pe cine căutați?“ I-am explicat, însă ne-am intimidat un pic și nu mai știam exact numele profesoarei de română care ne invitase. „Ce doamnă de română? Păi, și eu sînt de română și sînt directoare adjunctă! Tot ce ține de română trece mai întîi pe la mine…“ După ce s-a lămurit, ne-a întrebat: „Dar buletinele le-ați arătat la intrare? Că aici e instituție școlară și nu intră oricine…“ Ne-am dat seama că se comportase așa pentru că „nu-i arătasem respectul cuvenit“. Alte tovarășe directoare au ținut morțiș să fie prezente la întîlnire, deși n-aveau treabă cu literatura, erau de matematică sau de biologie. Au ținut un mic speech ca să-și arate competențele de directoare: „Oaspeți de seamă avem astăzi în școala noastră…“ etc. Copiii erau timorați, profesoarele care ne invitaseră își coborau jenate privirile. Îndrăzniseră să organizeze o „acțiune“ altfel, neconvențională. Oare făcuseră bine? Însă, de ce să mint, am întîlnit și multe doamne și chiar domnișoare directoare din cu totul alt film. Prietenoase, volubile, cu viziuni moderne asupra „sistemului“. Am petrecut cîte o oră în „cabinetul“ lor ca să ne povestească unde și ce ar trebui schimbat pentru ca lucrurile să funcționeze. Însă nu se schimbă nimic.
