Aventuri în tabăra de refugiaţi palestinieni, cu aparatul foto
La cîțiva kilometri de Betleem, în tabăra de refugiați de la Dheisheh, zisă și Ad Duheisha, patru fetițe gălăgioase se îmbulzesc în fața mea, pentru o poză care celebrează triumful palestinienilor în fața sîngelui și a violenței istoriei. E chiar locul în care, acum un an și cîteva luni, un tînăr arab a fost împușcat mortal de soldații israelieni, într-o operațiune în care aceștia încercau să aresteze un alt palestinian. În tabăra de la Dheisheh, viața se luptă cu moartea din 1949, anul cînd 3400 de locuitori ai satelor incluse de Israel între granițele proprii s-au refugiat lîngă Betleem, după războiul arabo-israelian, care a omorît între 7000 și 20.000 de palestinieni și a pus pe hartă statul Israel.
Cei 3400 de palestinieni din 1948 s‑au transformat, la a treia generație, în 13.000 de locuitori ai unui teritoriu de peste un kilometru pătrat, majoritatea tineri și foarte tineri. Am ajuns la ei după o călătorie extenuantă la Betleem, Ramallah și Nablus, în care am încercat să văd lucrurile de dincolo de zidul cu care Israelul a înconjurat populația arabă care era acasă la ea, pînă în 1948, pe întregul teritoriu al fostului Mandat Britanic pentru Palestina.
Sub tabăra de la Dheisheh se ghicește planul oricărui oraș vechi din Orientul Apropiat, de la Ierusalim la Nablus: o grilă strîmbă de străduțe care urcă și coboară, se întîlnesc și se despart, la umbra unor căsuțe suprapopulate, cu un etaj sau două. Doar că, aici, căsuțele au 20 și nu 200 de ani. Sînt din beton și au fost construite de refugiați pe locul unor buncăre de 3 x 3 metri oferite de Națiunile Unite în anii ’50, care, la rîndul lor, au înlocuit corturile în care se așezaseră în primii ani refugiații din Israel. La fel cum căsuțele au înlocuit cutiile ONU, și generațiile s-au schimbat, refugiații palestinieni au învățat, cu ajutorul organizațiilor umanitare, să devină autosustenabili, creîndu-și programe de educație și activități culturale și de timp liber pentru copii și adulți. Palestinienii născuți în tabăra de la Dheisheh au ajuns uneori departe, ca Hanan al-Hroub, o femeie care a cîștigat Global Teacher Prize pentru metode inovatoare în educație, sau Majid Faraj, șeful Serviciilor Secrete palestiniene.
Tentația de a crede că ceea ce fac e important și că sînt un fel de jurnalist geopolitic a fost destul de mare, recunosc. Dacă m-aș lua mai tare în serios, v-aș stoarce oftaturi în continuare, cu istorisirea de mai sus, plină de compasiune, suferință și un crîmpei de înțelegere globală a lumii în care trăim, care nu se prea poartă în țara izolată și egoistă numită România. Aș putea pomeni de pietrele despre care colegi din grupul de jurnaliști români cu care am fost mi-au spus că le‑au aruncat refugiații în ei. Sau aș putea detalia incidentul din februarie 2015, cel în care israelienii au ucis palestinianul de 19 ani. Ori să mai pescuiesc de pe Wikipedia un gard de sîrmă ghimpată ridicat în jurul taberei în timpul Primei Intifade.
Refuz s-o țin așa pînă la capăt dintr-un motiv simplu: nu sînt în nici un caz primul jurnalist care relatează și fotografiază de acolo. Căutați pe Internet poze de la Dheisheh și o să găsiți o mulțime. Din moment ce m-am întors, ca să vă povestesc toate astea, vă dați seama că „am avut grijă de mine“. Dar, la drept vorbind, nu eu am făcut-o pînă la capăt, fiindcă grupul de jurnaliști a fost invitat și ghidat pe la Betleem, Ramallah, Hebron, Ierihon și altele de Ministerul Turismului și Antichităților din Palestina.
De aceea, povestea cu tabăra de refugiați nu poate suna decît pro-palestinian, chiar dacă e adevărată la virgulă și fetițele care se înghesuie în fața aparatului de fotografiat sînt reale, exact ca strîmbăturile vesele pe care au găsit de cuviință să le adopte în cadru. Dacă le manipulam ca să facă niște mutre triste, probabil aș fi obținut mai multe like-uri. Dar fix asta ar mai fi lipsit, într-un loc inclus pe un traseu oficial pentru ziariști, care a mai fost pozat și răspozat de media. Și care, pe deasupra, te obligă să iei partea cuiva într-unul din marile conflicte militare și politice începute în secolul trecut. Or, eu refuz să fac asta, fiindcă nu sînt expert în Orientul Apropiat, oricît am citit și am văzut și în Palestina, și, altădată, în Israel. Încerc să iubesc ambele părți în egală măsură, atîta cît se poate.
Dar, dincolo de orice fel de intenții politice am putea presupune din partea palestinienilor, problema e relația subiectului (în cazul de față, fetițele) cu aparatul de fotografiat. Sună foarte crud ce spun, dar obișnuința cu camera foto sau video duce la un discurs construit, iar în lumea din ce în ce mai mică în care trăim, chiar și o destinație ca o tabără de refugiați din Palestina e ușor de atins. Am fi putut ajunge acolo și fără Ministerul Turismului, doar că am fi bîjbîit sau ne-ar fi costat mult mai mulți bani.
Iar problema nu e în nici un caz tipică pentru palestinieni, fiindcă Palestina abia dacă începe să existe, ca țară, după toate conflictele din ultimii 100 de ani. S-ar putea ca din punctul de vedere al propagandei să găsești acolo mai multă inocență, cu toate discursurile marțiale și declarațiile zăngănitoare ale liderilor palestinieni, de care te împiedici în media străină. Problema e, pur și simplu, ce mai poate însemna act jurnalistic valid într-o lume înecată în comunicare, în care (aproape) totul a fost pozat, filmat, relatat și, mai ales, ideologizat.
P.S. Programul nostru a inclus și o întîlnire cu Mahmoud Abbas, iar întîlnirea cu Abbas a inclus și o poză de grup. M‑am fofilat ca să mă așez pe gradenă fix în spatele președintelui palestinian, ca să-i fac o poză care arată cum vede el lucrurile, de la o distanță de la care ai putea să‑i dai un bobîrnac. I-am fotografiat, cu alte cuvinte, ceafa, de la o jumătate de metru, între oamenii și obiectivele foto din planul îndepărtat. Adică la fix 180 de grade față de perspectiva oficială, repetitivă. Am pus-o și pe ea pe Internet, iar amicii nu au prea înțeles, n-au remarcat, nu le‑a plăcut. Sigur, o ceafă de octogenar, fie și a unei celebrități globale, e mai puțin interesantă decît zîmbetul unor copii. Mai trist e faptul că nu cred că i-a mai făcut cineva o poză de felul ăsta, spre deosebire de cele cu copii, care sînt deja stereotipuri de comunicare. Totuși, eu țin mult mai tare la ea decît la aceea cu autograf, în care îi strîng mîna lui Abbas.
