Hater-ul de Internet și hater-ul sub acoperire
Cuvîntul „hater” tinde se impună, măcar prin uz, în limba română, fiindcă nu are echivalent autohton. „Pricinos” ar fi prea reactiv și îndreptat mai degrabă către situații decît către oameni, „furibund” – epidermic și pasager, „urîcios” sau „antipatic” – superficial. Poate că „detractor” ar fi mai apropiat, dar și el sună prea cultural și premeditat față de ceea ce se întîmplă în momentul de față online. Dar, stați puțin, despre ce vorbim?
Haters gonna hate, zice o memă care pare a-și avea originile în textele de rap. Hater-ii urăsc, detractorii detractează. Dincolo de încărcătura sapiențială („lasă-l în plata Domnului, tot aia o să facă”, sugerează expresia), găsim în ea un viitor englezesc argotic cu sens de prezent ontic în română. Hater-ii urăsc tot timpul, spune, mai precis, expresia. Deși nu pare, din acest punct de vedere, hater-ul se deosebește de fabricantul de hate speech (discurs instigator la ură), care e propagandist, deci premeditat, și de troll-ul de Internet, care e disruptiv și el în mod premeditat, nu poate avea succes în deturnarea conversației dacă nu își face numărul cu o detașare mai mare decît a victimelor lui.
Și uite-așa, am ajuns pe Internet, mai precis, în zona rețelelor sociale și a Web 2.0. Hater-ul pare o vietate online, din moment ce nu îl întîlnim în altă parte, nu? Doar pe Net au apărut și alte apucături, ca flaming-ul de pe vremuri (un soi de execuție verbală dureroasă) sau doxxing-ul (băgarea în sperieți a cuiva prin postarea de documente personale online).
Ei bine, hater-ul e și nu e o vietate online. În primul sens, el nu poate exista decît într-un sos în care ceea ce face e oarecum acceptabil social, iar forumurile de alaltăieri, blog-urile de ieri și rețelele sociale de azi fix așa ceva sînt. În plus, Netul creează senzația de gratuitate, lipsă de consecințe, deci catalizează exprimarea emoțiilor, fiindcă urmările nu par a exista, mai ales în regimul așa-numitei pseudonimități (e altceva decît anonimat, gîndiți-vă singuri de ce).
Și totuși, haters gonna hate. Ei vor urî oricum, e un lucru care ține de consistența lor internă, de țesătura lor morală. Deci nu sînt vietăți exclusiv de Net, ci doar o specie care se vede pe Net, la fel cum fluturii sînt atrași și scoși la iveală de lumina unei lămpi (dacă vi se pare prea diafană comparația, treceți rapid mai departe, ca să nu vă vină în minte alta). Există în ziua de azi mai mulți hater-i decît erau înainte de apariția Netului? Nu în sensul sporului demografic global, ci ceva mai mult de atît?
Eu, unul, cred că nu prea, oricît „anturajul corupe”. Hater-ul, o persoană măcinată de anxietate și nemulțumiri, care își găsește o personificare a anxietăților și nemulțumirii ca poetul muza, a existat dintotdeauna. Doar că nu l-am văzut, fiindcă nu a avut unde să-și exprime această condiție existențială.
Internetul și, mai ales, rețelele sociale înseamnă democratizarea exprimării. Mai puțin pretențios, toată lumea poate spune orice, oriunde și oricînd. De aceea, de vreo 20-30 de ani, credem că lumea s-a umplut de hater-i. De fapt, diferența dintre hater-ul offline, pre-rețele, și cel 2.0 e că primul putea să-și exercite mai rar, mai greu sau mai puțin manifest ura. O înjurătură pe stradă sau o lovitură de bîtă fizică sînt un exercițiu mai dificil decît un comentariu veninos în nu știu ce subsol de ziar sau fundătură de Facebook. Publicul e mai restrîns.
Povestea asta ne zgîrie epiderma și ne face mai puțin senini în viața de zi cu zi. Dar are și ceva bun: ne arată că lumea în care trăim e, de fapt, așa cum e. Și, probabil, sublimează ceva din apetitul pentru bîtă și înjurătura „audio” a hater-ului lipsit de un mediu de exprimare mai încurajator.
Acestea fiind stabilite, are România mai mulți hater-i la mia de locuitori decît alte meleaguri? Faptul că termenul s-a impus rapid, ca și cel că am ajuns să discutăm în Dilema veche despre el, tind să sugereze că da. Nu am – și nu cred că există – studii care să se refere la fenomen, cu metode cantitative, dar mă hazardez, cu titlu de speculație, să spun că statutul existențial de hater se asortează cu România așa cum e. Dacă ne uităm spre Vest, stăm prost la productivitatea muncii, absorbția de fonduri europene, nivelul de trai și multe altele. Știm toate acestea foarte bine. Totul trebuie să aibă o explicație, dar nouă – de fapt, oricui – ne e mai greu să acceptăm că ea se găsește, cel puțin parțial, în noi înșine, sub formă de nepricepere, lene și altele asemenea. Trebuie să existe și alte cauze, externe nouă, pentru asta, nu-i așa? Și cel mai ușor ne e să le personificăm. Ceea ce creează exact ceea ce vă așteptați, un obiect al urii.
Poate că e adevărat, altcineva e de vină, în mare parte. Poate că guvernul e cel care ne-a dus de rîpă (care din ele? – fiecare dintre noi are un răspuns măcar un pic diferit), poate că rușii sînt de vină, poate că americanii, poate cepefiștii sau poate ateii.
Eu, unul, sînt dispus să fiu de acord cu oricine, în diferite grade. Dar tind să remarc că problema e în altă parte: în faptul că există și feluri mai glamour de a urî, care nu te expun unei sprîncene ridicate din partea unei elite. E ușor – și la unele marșuri de protest, chiar cool – să strigi „Jos!”. Pînă la un punct, e eliberator și igienic social. Acceptabil sau chiar dezirabil moral. Și eu am făcut-o și o s-o mai fac. Politicienii nu trebuie în nici un caz iubiți. Dar tind să cred că ura și senzația persistentă că cineva anume ar trebui anihilat nu ne fac nici mai fericiți, nici mai deștepți. Ci ne transformă în hater-i sub acoperire, acceptați social, cu basma curată (nu mă refer numai la cepefiști).
Dacă statisticile UE despre productivitatea muncii și tot restul ne provoacă senzația de inferioritate, să ne uităm puțin și spre Est. La atrocitățile din Bucea. Sau să revedem Fericirea mea al lui Loznița. Puteam fi și așa. Ceva-ceva tot am făcut după ce am scăpat de Ceaușescu, nu? Pînă la urmă, nu e cazul să ne urîm foarte tare. Și nici pe ei, pe hater-i. Poate că, din cînd în cînd, iau o pauză din solicitantul job de Facebook pe care îl au și mai pun o cărămidă la România, un vot în urnă. Da, e cool să urîm hater-ii. Dar, atunci, noi ce sîntem?
Iulian Comanescu este consultant de comunicare, stabilit la Bruxelles. Lucrează pentru oameni politici și instituții de acolo.
Foto: flickr
