Războaie virtuale și republici distribuite
Al Treilea Război Mondial a început pe 11 septembrie 2001, spune o teorie a conspirației, dar care e adevărul în teoria asta? În orice paranoia există o doză de realitate, însă în lucrul despre care vorbim realitatea din doză e virtuală. E mijlocul verii, 15 iulie 2016, și tancurile facțiunii armate care vrea răsturnarea lui Erdogan sînt chiar în mijlocul Istanbulului, pe podurile de peste Bosfor. Militarii care încearcă lovitura de stat au ocupat TRT, televiziunea publică turcă, și pun un crainic să citească o proclamație victorioasă. Erdogan e‑n vacanță, în Bodrum, și ripostează de pe FaceTime, transmițînd un mesaj video pe care CNN Turk îl preia cu stîngăcie, dar decisiv, filmînd ecranul iPhone-ului. Peste o zi, tentativa de lovitură de stat e înăbușită. Același crainic de pe TRT a citit între timp un comunicat exact pe dos decît proclamația anti-Erdogan. Televiziunea face ce-i spune iPhone-ul și oamenii, ce le spun amîndouă.
Enumai cel mai recent episod în care rețelele sociale joacă un rol decisiv într-un conflict militar. Dar ce e militar în toată povestea asta? Tancurile de pe Bosfor. Abandonate de soldați, au devenit simboluri de putere, pe care mulțimea pro-Erdogan le-a anihilat simbolic cățărîndu-se și fluturînd drapele roșii. Din mulțime, unii intră în live pe Facebook, iar Al-Jazeera și alte televiziuni îi preiau: fără rețea, de toată povestea s-ar fi mirat doar o mînă de oameni de pe pod, și nu o lume.
New Zealand Herald și alții au remarcat ironia tentativei de lovitură de stat de săptămîna trecută: Erdogan a cîștigat în primul rînd datorită social media, pe care a folosit-o eficient, după ce o restricționase din cauza protestelor din Turcia. Foreign Policy explică și cum: între 2014 și 2015, Erdogan și-a dublat numărul experților în social media. De adăugat motivul eșecului, pentru facțiunea anti-Erdogan: tentativa vetustă, à la Caramitru-Dinescu, de a mobiliza și convinge turcii anti prin intermediul televiziunii publice.
Dar ce e război în toate acestea? Tancurile au defilat pe poduri, avioanele cu reacție au zburat jos, ca sperietorile, cu mare economie de muniție. Blindatele și avioanele F16 au fost demonstrații și însemne ale puterii, la fel cum erau săbiile de paradă în Primul Război Mondial sau cum sînt halebardele Gărzii Elvețiene de la Vatican. În rest, armata turcă s-a luptat cu armata turcă, dar din asta au reieșit doar 265 de morți, din care 104 anti-Erdogan. Spun statisticile lui Erdogan. Dar mult mai importante sînt epurările din justiție și ierarhia militară: cîteva mii de arestați.
Așa sună povestea familiară a tentativei de lovitură de stat din Turcia privită prin grila realității virtuale. Dacă a fost război, războiul e virtual și nu se mai desfășoară între două state. Dar nu e unul civil, pur și simplu. În diferite moduri, nu e numai meciul între televiziune (presă) clasică și rețele sociale, ci și între religie și secularism, pro-Europa/democrație și anti. Ceea ce ne aduce fix acolo unde nu poate exista un război clasic, fiindcă nu mai există o țară: pe teritoriul controlat de autointitulatul Stat Islamic. Presa străină a remarcat nu o dată eficiența propagandistică a ISIS, ale cărui acțiuni online fac Al-Qaeda să arate ca un fel de bunic al terorismului. ISIS folosește rețelele nu numai la modul demonstrativ, ci și ca platforme de planning și de recrutare. Dacă facem efortul de a ne imagina un ISIS fără Internet, ar reieși o enclavă drăcească, ruptă de lume, gen cea a lui Kurtz din Apocalypse Now. Bineînțeles, nu umedă, de Mekong, ci uscat-deșertică.
Între timp, la Bruxelles, comisarul european pentru concurență, Margrethe Vestager, presează Google cu acuzații antitrust. Nici Uniunea Europeană și nici Google nu au armate, dar restul e mai rău decît un război: un suprastat versus megacompaniile de tehnologie din Silicon Valley. Aparența pașnică și recursul la lege nu trebuie să ne mire: dacă viitorul se joacă undeva, asta se întîmplă în relația dintre stat(e) și corporații. Mai ales cele virtuale. Adăugați la asta și implicarea grupărilor de hackeri gen Anonymous împotriva militanților ISIS și multe altele. Conflictele nu se mai desfășoară azi între state cu granițe și armată, ci între grupări cu existență mai degrabă virtuală, fantomatică, decît geografică. Asta în timp ce armamentul clasic se virtualizează și el: avem UAV, UGV și ROV-uri, avioane, tancuri și submarine fără pilot. Primele se ocupă mai degrabă cu acțiuni de recunoaștere, iar celelalte cu dezamorsat minele. În Snow Crash, Neal Stephenson își imaginează o lume împărțită în așa-numitele republici distribuite: CIA s-a transformat în Central Intelligence Corporation, care livrează informație contra cost, iar tehnologia e filodorma a ceva numit Mr. Lee’s Greater Hong Kong, în timp ce Mafia a a ajuns să se ocupe, în principal, cu livrarea de pizza, care e ceea ce-a mai rămas din alimentația publică. Geografic, fiecare are parcela lui, intercalată cu a altuia. E science-fiction. Dar haideți să luăm un cartier ca Ferentariul și să ne gîndim la el așa, după ce ne oftăm visele de civilizație.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
